Planul profetic

(Articol din seria „Biblia profetică“)

„Dacă există o civilizație superioară care ne-a plasat pe planeta aceasta, ea ne supraveghează și poate să intre în contact cu voi. Responsabilitatea noastră este să-i arătăm că ne dezvoltăm conform cu așteptările ei și că suntem dornici să intrăm în dialog cu ea.” Acestea sunt concluziile celor care caută să intre în legătură cu civilizațiile extraterestre, ultima lor șansă de a ne explica existența noastră pe acest pământ. Anual, omenirea cheltuiește miliarde de dolari pentru a construi observatoare astronomice, stații de ascultare și rachete spațiale care să arate că dorim „să luăm legătura cu cei de departe”.

Ironia situației este că „civilizația superioară” ne-a vorbit deja de multe ori, ne-a vizitat și încă ne vizitează. Creatorul nostru este cu ochii pe noi și ne urmărește de aproape evoluția.

Nu trebuie să ne suim noi în cer, pentru că El a venit la noi. Nu trebuie să privim departe  pentru că El a trăit printre noi. Nu trebuie să construim radare uriașe și stații de ascultare electronice pentru a asculta mesaje codificate în limbaje stranii, pentru că avem aici, cu noi, o carte scrisă și tradusă de El pentru înțelegerea noastră: Biblia. Tragedia stă în faptul că ignorăm sistematic un Dumnezeu care vrea să intre în legătură cu noi, preferând orgolios să umblăm „după cai verzi pe pereți” (sau, dacă vreți, „omuleți verzi”).

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile.

El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”(Evrei 1:1-3).

Formularea planului profetic

Parte din comunicările lui Dumnezeu cu oamenii au fost culese de-a lungul secolelor și așezate într-o colecție (Bibliorum) de cărți care se bucură de un caracter unic: sunt inspirate de Creatorul nostru (2 Tim. 3:15-17). Biblia conține consemnarea  planului profetic, alcătuit de Dumnezeu, este descoperirea voii lui Dumnezeu pentru lumea actuală. În esență, planul profetic este exprimat în aceste cuvinte ale apostolului Pavel:

„În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său,  pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de pricepere;  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor,  spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes. 1:7-10).

Realitatea problemei

Fără a ne da toate amănuntele, planul profetic începe de la realitatea „problemei” care există în universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat. Biblia ne sugerează că în lumea lui Dumnezeu a apărut păcatul prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum:

„Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;  dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12).

Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor.

Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el ? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8).

Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui.

Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă.

Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”, „ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.

Răspândirea problemei

Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea:

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23).

Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în cer și că el se plimba liber pe planeta noastră:

„Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreerarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el” (Iov 1:6-7; 2:1-2).

Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă:

„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).

Rezolvarea problemei

În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Isus Hristos, îngerii din cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu!

Același lucru îl fac și psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119).

Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale împărăției cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline:

„Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zecharia 8:23 ).

Răscumpărătorul

Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Isus Hristos, Fiu lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa” sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17).

La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos – Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18).

Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.”

Prima creație a început prin crearea cerurilor și a pământului. Ele împreună (cerurile și pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3).

Cea de a doua creație nu începe cu ceruri noi și cu un pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Isus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație.

Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care “i aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” – ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înnoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui cer nou și a unui pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”.

În desenul următor vedem cele două triunghiuri așezate unul peste celălalt. Baza triunghiului de jos reprezintă întinderea primei creații. Baza triunghiului de sus reprezintă cerul și pământul nou din noua creație. Punctul central și de contact al celor două triunghiuri este Hristos, întrupat în chipul celui dintâi Adam. Imaginea ne prezintă o dezvoltare diametral opusă și confluentă a celor două creații, veche și nouă, care se întâlnesc „în Hristos.” Cea veche culminează prin crearea lui Adam, cea nouă începe cu Hristos, ultimul Adam. La formarea creației noi, „trupul lui Hristos” va fi Organismul ceresc-pământesc, care, respins de  creația veche, o va zgudui din temelii și va deveni „unealta” oricărei înnoiri, conform lui Apoc. 2:15: „Iată că Eu fac toate lucrurile noi!”

.

.

În Vechiul Testament, mărturia lui Dumnezeu prin poporul evreu a fost oferta alternativei divine la ceea ce a dat Lucifer Neamurilor. Prin Legea și rânduielile date poporului Israel, Dumnezeu menținea înaintea ochilor lumii existența unui standard diferit de cel inspirat de influența lui Lucifer asupra oamenilor.

În Israelul de după Răpirea Bisericii, domnia lui Hristos la Ierusalim și de acolo asupra lumii întregi va demonstra superioritatea indiscutabilă a principiilor divine în relațiile dintre creaturile Sale.

În Noul Testament, un aspect al planului profetic pe care nu-l cunoscuseră evreii din veacurile trecute a fost că, în Biserică, Neamurile moștenesc împreună cu evreii aceleași binecuvântări în Hristos. Această a fost „isprăvnicia” încredințată lui Pavel, apostolul Neamurilor:

„Dacă cel puțin ați auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată față de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efes. 3:4-7)

Revelația rezolvării

Istoria lumii este o carte cu finalul cunoscut. Viitorul, pregătit deja de Dumnezeu, nu este opțional, ci obligatoriu. Nu ne rămâne decât să decidem locul în care ni-l vom petrece. Revelația Bibliei cuprinde suficiente informații ca să ne convingă despre biruința lui Dumnezeu prin Hristos și despre lucrurile pregătite de Dumnezeu prin El. O mare parte a pasajelor profetice și mai ales cartea Apocalipsei ne descriu pe larg aceste lucruri. Una din cele mai frumoase explicații ale planului profetic ne spune că hotărârile pentru rezolvarea crizei umanității au fost luate în sferele înalte ale cerului, „înainte de întemeierea lumii”, în contextul conflictului angelic:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui” (Efes. 1:3-6).

Anticiparea rezolvării marelui conflict angelic este bazată pe cunoașterea Scripturilor. Exsită în evanghelia lui Luca un pasaj multistratificat în care „scoaterea de draci” din prezenta creație este proclamată ca împlinire a marii biruințe asupra lui Satan în sferele cerului:

„Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.”

Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzănd ca un fulger din cer.”  … În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu” (Luca 10:17-21).

Orizontul cel mai îndepărtat al istoriei, puctul cel mai avansat în viitor din toate profețiile Scripturii este tocmai împlinirea deplină a planului profetic, înlăturarea schizmei create de păcat în lumea creaturilor lui Dumnezeu. Textul nu se găsește în Apocalipsa, cum ne-am fi așteptat, ci într-una din scrisorile adresate de apostolul Pavel credincioșilor din Corint:

„Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:28).

Responsabilitatea cititorului

Bibla nu este doar o carte de informații, ci un apel la responsabilitate. Revelația este comunicarea binevoitoare și nemeritată pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru ca să ne dovedească existența Lui și ca să ne arate posibilitatea salvării din existența tragică în care ne-au băgat protopărinții noștri, Adam și Eva.

Reacția normală în fața revelației planului profetic din Biblie ar trebui să fie bucuria și ascultarea.

„Doamne, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate, planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie” (Isaia 25:1).

Realitatea planului profetic este o dovadă care ne provoacă să credem că Dumnezeu este singurul viu și adevărat în galeria pluralităților de religii din lume:

„Apărați-vă pricina, zice Domnul, arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții” (Isaia 41:21-23).

„Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple!” (Isaia 44:6-7).

„Spuneți-le, și aduceți-i încoace ca să se sfătuiască unii cu alții! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, și le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu altul.

Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, orice limbă va jura pe Mine „Numai în Domnul”, Mi se va zice, „locuiește dreptatea și puterea; la El vor veni, și vor fi înfruntați toți cei ce erau mâniați împotriva Lui. În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel” (Isaia 45:21-25).

Împlinirile planului profetic sunt dovezi ale implicării lui Dumnezeu în istoria lumii. El este nu numai transcendent, ci și imanent în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru:

„De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieșit, și Eu le-am vestit: deodată am lucrat, și s-au împlinit” (Isaia 48:3).

Cât de oarbă și de încăpățânată trebuie să fie refuzarea planului descoperit nouă de Dumnezeu în Biblie. Și cât de vinovată …