„Piatra“ și picioarele „parte de fier, parte de lut“ (I)

Lumea noastră în lumina profețiilor.

Am ținut câteva studii în adunare și o soră din Sacramento m-a sfătuit să le aștern pe hârtie, măcar parțial. O fac cu reținere și teamă. N-am fost niciodată un adept al senzaționalismului ieftin și superficial răspândit de mulți așaziși ,,specialiști în profeții“. Luați și acum totul cu ,,un găunte de sare“, cum spun americanii.

Interpretarea profețiilor este determinantă pentru calitatea teologiei și a perspectivei de viață a celor credincioși. Articolul își propune să arate acest lucru pornind de la influența pe care interpretarea unor profeții din cartea profetului Daniel a marcat mersul Bisericii de-a lungul ultimelor douăzeci de secole.  Mai precis, acest studiu va arăta că identificarea „pietrei“ care a lovit chipul din visul lui Nebucadnețar și a fiarei a patra (identificată și cu imperiul roman) a determinat o anumită turnură în implicarea Bisericii în istoria mondială.

Cartea lui Daniel este „indicatorul“ lui Dumnezeu pe cadranul profetic. Dacă alți profeți ne dau evenimentele care trebuiesc aranjate pe acest cadran, numai profetul Daniel ne dă o succesiune de date istorice cronologice la care se vor întâmpla ele.

Cei care au căutat tălmăcirea profețiilor lui Daniel n-au avut nici o dificultate în  identificarea celor patru mari imperii care se vor scurge pe scena istoriei.

chart_34_7_28

Atât în visul lui Nebucadnețar (cap.2), cât și în vedenia celor patru fiare (cap.7), profețiile lui Daniel vorbesc despre patru mari imperii mondiale. Cu alte cuvinte, profețiile lui Daniel sunt complete, acoperind toată istoria din vremea lui până în vremea sfârșitului.

În visul lui Nebucadnețar, chipul pe care l-a visat împăratul este alcătuit din patru secțiuni din metale diferite, semnificând patru imperii diferite care se vor succeda pe pământ până la împărăția „care va dăinui veșnic“ (Dan. 2:44).

În vedenia celor patru fiare care s-au ridicat „din mare“ (Dan. 7:3), simbol al neliniștitei istorii înspumate a neamurilor, ne întâlnim cu aceleași patru imperii diferite, după care „Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor cari sunt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!“ (Dan. 7:27). Este interesant că aceste patru fiare sunt amintite și în vedeniile lui Ioan din cartea Apocalipsei, numai că acolo ordinea lor este inversă, pentru că punctul de perspectivă s-a schimbat. Daniel le privea în viitor, Ioan le-a privit în trecut (Apoc. 13:2).

O profeție care se repetă de două ori în cadrul aceleiași cărți este echivalentul lui „Amin! Amin, găiesc Eu vouă“ folosit de Domnul Isus atunci când semnala pronunțarea unor adevăruri care trebuiesc neapărat luate în seamă. În traducerea lui Cornilescu, expresia este înlocuită cu echivalentul ei „Adevărat, adevărat vă spun“.

Smnificația obiectului celor două profeții este și ea importantă. „Chipul de om“ pe care l-a văzut Nebucadnețar în terifiantul lui vis vorbește despre caracterul uman, ca opus celui divin, pe care îl vor avea cele patru împărății mondiale. Cele patru „fiare“ din vedeniiile lui Daniel vorbesc despre caracterul „sălbatic“, nesupus și nedomesticit al acestor imperii. Fiarele sălbatice sunt o amenințare, în timp ce animalele domestice sunt o binecuvântare.

Așa cum am spus deja, toți cei ce au studiat profețiile lui Daniel au fost unanimi în părerea că cele patru împărății mondiale mențiante acolo au fost: Persia lui Nebucadnețar, Medo-persia lui Darius, Grecia lui Alexandru Macedon și marele imperiu al Romei.

Unanimitatea s-a făcut însă țăndări când a fost vorba de identificarea „pietrei“ din visul lui Nebucadnețar și al picioarelor „parte de fier și parte de lut“ în care s-a izbit piatra, din care s-a ivit în final împărăția eternă a sfinților. Cine sau mai bine spus „ce“ a fost acea combinație imposibilă dintre fier și lut, numită în paralel și „fiara a patra, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică“ (Dan. 7:7).

Există două școli mari de interpretare în această privință: cea care împărtășește interpretarea amilenistă sau postmilenistă a profețiilor (bisericile istorice, catolică și ortodoxă, bisericile lui „dominion theology“ și multe biserici din mișcarea agresiv carismatică) și alta a bisericilor evanghelice care împărtășesc interpretarea premilenistă a profețiilor.

Cine este „piatra“ care spulberă împărățiile oamenilor și umple pământul cu împărăția lui Christos?

I.  Conform interpretării bisericilor amileniste și postmileniste, mai ales ale bisericii catolice, „piatra“ pomenită de profetul Daniel este „Isus Christos în Biserică“

Argumente în favoarea acestei interpretări sunt faptul că Domnul Isus este numit în profeții și Evanghelie „piatra din capul unghiului clădirii“ și că Domnul Isus îi spune lui Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea“. În plus, în Evanghelia lui Matei se trasează dimensiunile mondiale ale misiunii Bisericii:

„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin“ (Mat. 28:18-20).

Aceste dimensiuni planetare par a fi confirmate și întărite în Faptele Apostolilor:

„Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

Consecințe istorice ale acestei interpretări

1. Acceptarea acestei interpretări a făcut ca Biserica istorică să se identifice cu un nume corespunzător: „catolică“, adică Biserica destinată să acopere tot pământul.

Deși pare straniu azi, biserica Ortodoxă a purtat și poartă încă în crezul ei numirea de „catolică“. Schisma dintre Catolicismul Apusean si Catolicismul Ortodox Răsăritean nu s-a produs din motive teologice, ci din cauza unor factori culturali și politici. Roma nu i-a putut ierta niciodată lui Constantin faptul că a mutat capitala imperială la Bizant (Bizantium), pe care l-a numit ulterior Constantinopol (orașul lui Constantin).

Caracterul „catolic“ al Bisericii instituționalizate a fost turnat în tipare de granit prin alianța cu puterile militaro-administrative ale Imperiului Roman. Pentru a parafa alianța (compromisul) Cezarii Romei au împrumutat numirea de „catolic“, imperiul devenind astfel „Sfântul Imperiu Romano-Catolic“ !

(Mai multe amănunte istorice puteți găsi aici: http://istoriecrestina.wordpress.com/ii-biserica-ortodoxa-rasariteana/1-biserica-ortodoxa-catolica-rasariteana/).

2. După proclamarea caracterului „catolic“, eclesia creștină a mai trăit încă o metamorfozare imperială. Printr-un act politic, eclesia a fost transformată în “Basileia“, ajungând să semnifice exact opusul primei numiri (!). 

Termenul „eclesia“ însemna pentru grecul de rând o colectivitate, un grup, care s-a separat din „împărăția“ din care a făcut parte. Conducerea ei era democratică și identificarea era printr-un set de principii deosebite de restul societății. Prin contrast, termenul grec „basileia“ era un derivat de la „Basileus“, om cu puteri depline asupra societății, despot, suveran cu drepturi depline. Titlul era restrâns pe atunci și rezervat doar pentru Cezarul roman, singurul stăpân peste „toată lumea locuită de oameni“.

(În limba română, basileus a fost transliterat aproximativ în numele Vasile, cu toate consecințele caraghioase care derivă de aici. Vasile cel mare a fost un titlu istoric, nu un nume propriu, iar mulțimea copiilor care se numesc Vasilică, accentuează și mai mult eroarea istorică).

Prin extensie, Basileia a devenit „împărăție“, o formă intermediară a împărăției creștine care se va extinde până la urmă pe întregul pământ (catolică). Clădirile de temple păgâne pe care le-a primit în dar de la Cezarul încreștinat au fost proclamate „biserici“, adică reprezentanțe ale Împărăției catolice, iar simplitatea de până atunci a poziției și purtării episcopilor creștini a fost „costumată“ caraghios în odăjdiile unei preoții fără suport în textul Noului Testament. Biserica romano-catolică s-a îmbrăcat cu fala păgână a religiilor pe care le-a înlocuit.

În conținutul Evangheliilor, noțiunile de „eclesie“ și „basileia“ sunt întotdeauna în opoziție („Dați dar Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, etc.).  Sub compromisul cu puterea imperială, eclesia s-a unit cu „lumea“ din care trebuia să se separe.

(Un studiu detailat al trecerii de la „eclesia“ la „basileia“ puteți citi aici: http://geocitiessites.com/baptist_documents/thomas.jesse.grk.ecclesia.html).

Dincolo de numirea în sine, alianța cu puterea imperială a conferit Bisericii „puterea și aparatul“ necesare implementării unei dominații mondiale. Viitorul Bisericii a apărut dintr-o dată strălucit. Neînsemnații episcopi de până atunci ai bisericilor s-au văzut dintr-o dată moștenitori ai tuturor clădirilor religioase din Imperiu și al finanțărilor imperiale. Lipsită până atunci de clădiri imperiale, eclesia creștină a fost împropietărită peste noapte. Regimul de persecuție de până atunci a fost schimbat într-unul cu statut de preferențialitate.

Numirea de „biserică“ este așa de împământenită astăzi în terminologia creștină că este imposibil de exclus din vocabularul nostru. Singura ramură a creștinismului care s-a întors la numirea de „adunare“ (eclesia) este ramura creștinilor după evanghelie. Pentru o vreme, mai toate celelalte denominații evanghelice au hotărât să-și însușească acest vocabular care să le deosebească de limbajul de lemn al tradițiilor Bisericii istorice, dar obișnuița a fost așa de mare încât terminologia imperială a biruit. Iată de ce și noi vom folosi în această lucrare termenul de „biserică“ în locul celui de „adunare“.

3. A treia schimbare produsă de interpretarea amintita mai sus a fost imprimarea unui caracter de „cuceritor militar“ al bisericii. Porunca dată de Domnul Isus, „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură“ a fost preschimbată în „cuceriți toată lumea pentru Christos!“

Christopher Columbus landing first time in America – Wikipedia

 Misionarii au devenit militanți, iar lupta de idei a fost transformată într-o luptă de-adevărat-elea. Cuceririle au fost făcute nu atât prin forța mărturiei creștine, cât prin forța militară a coroanelor din Imperiul Roman. Conchistadorii spanioli și portughezi au fost „misionarii militari“ ai Bisericii obsedate cu caracterul ei „catolic“. Și Americo Vespuci și Cristofor Columb au fost misionari cuceritori plecați să subordoneze teritorii pentru Christos și pentru coroanele regale care le-au finanțat misiunile. Dacă ,populațiile băstinașe“ nu erau prea încântate de o astfel de ,,convertire“, misionarii au pus bătuta pe ei în războaie de exterminare.  Cuceritorii necucernici s-au dovedit astfel mult mai interesați în acumularea de teritorii și bogății vremelnice, decât în câștigarea de suflete pentru eternitate.

Conquistadors praying before a battle at Tenochtitlan – Din Wikipedia

4. A patra schimbare de natură și manifestare produsă de interpretarea amintită a fost că episcopul Romei a căutat un statut special între ceilalți episcopi. El s-a proclamat „locțiitorul lui Christos“ pe pământ. Episcopul Romei s-a „sacrificat“, și-a jertfit dreptul la o familie proprie, dar a devenit peste noapte „papa“ tuturor creștinilor din lume. Acest fals teologic a devenit singura justificare pentru puterea extraordinară și bogăția exorbitantă care a caracterizat fastul papal.

5. O altă consecință a acestei interpretări profetice a fost că papa și-a proclamat autoritatea asupra tuturor celorlalte forme de guvernare umană. Dacă Biserica a fost destinată să lovească în trupul imperiilor umane, să le spulbere și să devină ea însăși împărăția care va acoperi tot pământul, cum a vestit profetul Daniel, a fost normal ca scaunul papal să pretindă domnie și autoritate asupra TUTUROR împăraților și domniilor vremii. Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ a pretins și exercitat dreptul de a așeza și demite regi. Toate capetele încoronate ale lumii au fost, simbolic și nu numai simbolic, forțate să „sărute papucul papal“. Chiar și azi, una din vizitele cvasi-obligatorii ale președinților și mai marilor lumii este să meargă să plătească omagiu în fața scaunul papal de la Roma. N-a scăpat de la această obligație („cinste“) nici Viorel Ponta, nici Barac Obama …

Henry IV cere iertare papei Gregory VII la Canossa

În exercitarea dominației totale asupra societăți, Biserica a devenit foarte repede o forță retrogradă de represiune. Ea și-a subordonat toate instituțiile de cultură și educație. Nimeni nu avea voie să devieze de la direcția stabilită de Biserică. Teroarea Bisericii s-a exercitat în toate domeniile vieții, mai ales în cel al științei și descoperirilor ei. N-a scăpat nesancționat nici marele Galileo Galileii. Mai toate bibliotecile lumii au trecut în posesia Bisericii care a decretat singură ce poate fi distribuit spre multiplicare și ce trebuie ținut sub cheie, ca să evite contaminarea. Și astăzi, subteranele Vaticanului conțin cea mai mare colecție de documente din toată lumea, o veritabilă arhivă mondială.

Biblioteca Vaticanului

Spre exasperarea celor care au interpretat profețiile lui Daniel în modul expus mai sus, Imperiul Roman, oricât de „catolic“ s-a autodeclarat el, n-a rezistat, ci s-a spart în nenumărate fragmente. Orice încercare de a-l readuce la viață s-a dovedit neputincioasă. Nici Carol cel Mare (Charlemagne al Franței), nici Napoleon și nici Hitler cu „cel de al treile riech“ au rămas în istorie ca un vis.

Nostalgicii au preluat caracteristicile acestui vis și le-au așezat în marile mișcări „internaționale“. Deși pare paradoxal și foarte surprinzător, ideea unei frății mondiale unită în resurse și destin a fost transferată din creștinismul istoric în marile mișcări de masă europene. Refuzând religia, acestea i-au împrumutat iluziile profetice. „Proletari din toate țările, uniți-vă!“ dincolo de o deviză muncitorească este simptomul unei omeniri plecate să-și realizeze visele fără Dumnezeu. „Liberte, Egalite, fraternite!“ este nu numai un program proletar, ci și geamătul unor copii orfani care proclamă fraternitatea celor care și-au omorât tatăl!

Socialismul și comunismul au fost și vor rămâne mișcări de masă cu un foarte pronunțat caracter religios, produse, oricât de paradoxal ar părea, de educația creștină milenară. Unii din primii militanți ai revoluției din Germania au ieșit pe străzi cu sloganul: „Când tata Adam ara și mama Eva cosea, burghez cine mai era?“ Iar „ordinea de zi“ a ședințelor comuniste a imitat cu succes, ordinea slujbelor din bisericile creștine, cu imnuri, steaguri, invocări-declarații-proclamări și discursuri-predici. UTC-ul și organizația pionierilor n-au fost altceva decât clase de „școala duminicală“ sau „caticheză“ comunistă pentru educarea tinerilor și a copiilor din societate.

Ne oprim aici cu descrierea consecințelor copleșitoare ale unei … interpretări profetice. Să mai zică cineva că profețiile nu sunt importante!

Se clatină „piatra“ sau ne clătinăm noi ?

Miturile Bisericii „catolice“ și al primatului papal au început să se clatine odată cu divizarea imperiului roman. El a produs politic divizarea Bisericii „unice“ în cele două mari ramuri istorice: Biserica Catolică apuseană și Biserica Catolică Ortodoxă (sau răsăriteană). Pentru sute de ani, acest paradox al unei pietre sparte în două (deci nu chiar așa de tare cum s-ar fi crezut și nici chiar așa de catolică precum se pretindea) a fost și a rămas o „piatră de poticnire“ (sic!) în teologia creștinismului istoric. Acceptată doar ca o anomalie temporară, această „schizmă“ rămâne un paradox în ciuda tuturor încercărilor uriașe de „reîntregire“.

Peste această realitate inexplicabilă s-au produs apoi, în secolele XVI – XIX mișcările revoluționare, mai întâi „democratice“ și apoi „proletare“. Stat după stat s-a scuturat de jugul bisericii și și-a proclamat caracterul „laic“ sau „secular“ (în contrast cu caracterul „etern“ al împărăției religioase).

„Renașterea“ europeană a însemnat întoarcerea societății (re-naștere) la principiile democrațiilor grecești de dinaintea creștinismului. Nu a fost o renaștere a filosofiei și a științelor, cum se spune superficial în școlile de azi, ci o repudiere categorică a dominației dogmelor religioase asupra societății umane. Lumea s-a întors de la Christos la Socrate, Plato și Aristotel. Toți inițiații în ideologie și politică știu că operele acestora sunt manualele „elitelor“ pregătite în laboratoarele unde se pregătesc viitorii conducători ai lumii. Ei nu mai învață cum să-și facă cruce, ci cum să dea mâna unul cu altul în strângeri cu semnificații masonice.

Singurul stat în care s-a mai păstrat ceva din caracterul copleșitor al Bisericii în societate este Anglia. Ea și-a răspândit religia „de stat“ în mai toate colțurile lumii pe care spera să o aducă într-un imperiu asemănător cu străvechiile imperii. Aceasta este explicație pentru care există în foarte multe țări fragmente ale Bisericii Anglicane.

Asistăm oare la falimentul unei profeții? Ce a fost greșit: profeția însăși sau „interpretarea“ răspândită timp de secole de bisericile „oficiale“ ?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: interpretarea noastră greșită. Dumnezeu nu greșește. Greșelile oamenilor ne-au făcut însă să parcurgem aproape două mii de ani de ingerințe ale creștinilor în sfera lumii și de caracter lumesc în sfera creștinătății.

Protejat de „renascentinii“ stăpâni ai landurilor germane, Luther avea să publice pe ușa unei biserici din Wittenberg cele nouăzecișicinci de teze „reformatoare“.

De atunci încoace, Biblia tradusă de reformatori în limbile fiecărui popor ne stă la dispoziție ca să putem studia noi înșine profețiile lui Daniel.

Istoria reală din jur și studiul direct pe text au scos la iveală greșelile bisericilor istorice. „Piatra“ din profețiile lui Daniel nu este „Isus Christos în Biserică“, ci „Isus Christos pur și simplu, Isus Christos singur“. Cheia întregului eșafodaj profetic este expresia „fără ajutorul vreunei mâini omenești“. Iată cum sună de fapt profeția, în tâlmăcirea dată de Daniel însuși:

„Tu te uitai la el, şi s-a deslipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fer şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci ferul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pământul. Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului“ …

„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece supt stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăși va dăinui vecinic.  Aceasta înseamnă piatra, pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat ferul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta“ (Dan. 2:34-36, 44-45).

II. „Piatra“ prezentată de profeția lui Daniel este „Isus Christos singur, El și numai El la cea de a doua Sa venire“.

Biserica n-are mimic de-a face cu „piatra“ din profețiile lui Daniel. De fapt, mă îndoiesc că Daniel a știut sau profețit vreodată ceva despre apariția și destinul „eclesiei“ celor chemați din toate neamurile pământului. Când apare în textul profețiilor lui, termenul „sfinții lui Dumnezeu“ trebuie aplicat restrictiv doar celor din poporul ales al lui Dumnezeu, evreilor:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp… de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata, şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor cari sunt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie vecinică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!“ (Dan. 7:25-27).

Între misunea și destinul lui Israel, pe de o parte, și misiunea și destinul eclesiei slăvite al lui Dumnezeu, pe de altă parte, există deosebiri mari și categorice. A nu ține seama de ele înseamnă a ne programa singuri pentru confuzie și deznădejde.

Eclesia nu poate fi „catolică“, ea nu va cuprinde niciodată toată populația lumii. Eclesia creștină a fost chemată „să meargă până la marginile pământului“ doar ca mărturie, nu ca o putere care înrobește militar. Noi nu facem din TOATE neamurile ucenici, ci ucenici DIN toate neamurile! Conchistadorii și războaiele „sfinte“ au fost și rămân pete rușinoase pe mărturia Bisericii.

Nu pot exista „țări creștine“, „imperii creștine“ sau „războaie sfinte“! O „lume“ „creștină“ este o contradicție în termeni. Nu există o națiune creștină așa cum nu există „un cerc pătrat“ sau o „zăpadă fierbinte“ Realitatea istorică ne arată că națiunile lumii s-au scuturat de tirania religioasă a Bisericii instituționalizate. Împărățiile lumii și-au proclamat rând pe rând statutul de independență față de religie. Majoritatea țărilor au proclamat separarea Statului de Biserică și și-au însușit caracterul „laic“ sau „secular“ al aparatului lor de stat.

De fapt, adevărata eclesia a lui Christos n-a fost chemată niciodată la dominare, ci la duhovnicie. Lumea care L-a urât pe Christos, nu va accepta niciodată mărturia adevăraților Lui martori! Asta s-a văzut mai ales atunci când Biserica pervertită și asociată cu puterea de Stat și-a persecutat cei mai buni fii ai ei, pe vremea marilor persecuții și în teroarea generală a temutei Inchiziții.

„Piatra“ nu s-a desprins încă. Isus Christos este încă în slava cerească. Biserica și Israelul Îl așteaptă. Iată ce clar și limpede a sunat proclamația lui Petru de după ziua învierii:

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus, pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să-I dea drumul. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.

… Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Christosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină dela Domnul vremile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Christos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime“ (Fapte 3:13-21).

Apostolul Petru nu spune „Acest Isus vine acum la voi prin Biserică“, ci precizează „Isus Christos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime“. Ce poate fi mai clar ca aceasta?

(În continuarea acestui articol vom căuta să vedem pe cine reprezintă picioarele ,,parte de fier și parte de lut“ în care a lovit ,,piatra“ din profețiile lui Daniel.)

9 comments on “„Piatra“ și picioarele „parte de fier, parte de lut“ (I)

  1. Pingback: „Piatra“ și picioarele „parte de fier, parte de lut“ (I) | B a r z i l a i – e n – D a n

  2. Pingback: „Piatra“ și picioarele „parte de fier, parte de lut“ (I) | B a r z i l a i – e n – D a n

  3. A patra imparatie, dupa parerea mea, nu a fost imperiul roman, ci cel otoman. Imperiul otoman a distrus tot, romanii au permis culturilor sa supravietuiasca, otomanii nu. Unde a fost imperiul otoman acum e o singura religie, a lor, restul au fost distruse. Apoi cand vorbeste de lut si fier, zice ca vor incerca sa se lipeasca prin casatorii. Asa ceva nu se practica in Europa, ci in lumea musulmana. Sunt multe de zis iar o cautare pe youtube dezvaluie multe argumente in acest sens.

    Like

    • Este greu de acceptat. Alternativa atrage numai pentru ca ar fi vorba de islam si asta ar duce Antichristul in sfera islamica. Interesant, tentant, dar foarte putin probabil ca imperiul otoman sa fi fost socotit mondial, in detrimentrul celui Roman.

      Like

      • chiar daca e interesant si tentant, ideea cu Imperiul Otoman PICA!!!
        Chiar e vb de Imperiul Roman!
        Si sa luam in calcul toate incercarile de reconstituire ale acestuia prin Carol cel Mare, Otto cel Mare, Carol Quintul, Napoleon Bonaparte, Wilhelm I al Germaniei, si Hitler…urmatorul pe lista va fi Anticristul!

        Like

    • In lume au fost multe alte imperii, dar Biblia le ‘numara’ pe cele cu care a avut de-a face poporul evreu… “Imperiul Otoman” deci nu intra in calcul…

      Like

  4. Pingback: Picioarele, ,,parte de fier și parte de lut“ (II) | B a r z i l a i – e n – D a n

  5. Acea “piatra” este IMPARATIA pe care Dumnezeu o va ridica, explica Daniel, si care va dainui:
    “…Dumnezeul cerurilor va ridica o împãrãtie, care nu va fi nimicitã niciodatã, si care nu va trece sub stãpânirea unui alt popor. Ea va sfãrâma si va nimici toate acele împãrãtii, si ea însãsi va dãinui vesnic.” (Daniel 2:44)
    Piatra-L reprezinta pe Domnul nostru Isus Hristos, si-mparatia Lui vesnica. Se va demara cu “Imparatia de 1000 de ani”, dupa care va urma “Vesnicia”…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s