Destinul Bisericii

Dacă destinul Israelului este Împărăţia vestită de profeţi, care este viitorul etern al Bisericii?

Fiind o naţiune între Neamuri, Israelul are un destin terestru. Însă, “cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de “binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Cristos”. Efes, 1.3), şi tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat întrutotul de Cristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este “unirea cu Cristos” (Efes. 5:31-32), “domnia împreună cu Cristos” (Rom. 5:1-17) şi “împreună cu Cristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17).

Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute “biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care “este mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este “credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5).

Israelul se luptă cu Neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, “cruciadele” şi “războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii “nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite de umnezeu ca să surpe întăriturile” Vrăjmaşului şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii şi “orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Cristos” (2 Cor.10:4-5).

Puterea “biruitorilor”

Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat “împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă “toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând “lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7).

Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui Cristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care îi “poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).

Promisiuni făcute “biruitorilor”

Care sunt promisiunile eterne făcute de Cristos “biruitorilor” din istoria Bisericii?  Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa.

“Cine are urechi de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.

Accesul la pomul vieţii

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui veşnic: “Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.» De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” (Gen. 3:22-24).

În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el:

“Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).

Izbăviţi de a doua moarte

“Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” (Apoc. 2:11).

Ce este această “a doua moarte” de care nu vom mai fi vătămaţi? Răspunsul îl găsim tot în cartea Apocalipsa:

“Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:6, 14-15).

“Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8).

Ca să explice această a doua moarte, unii spun: “Cine se naşte o singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o singură dată”.  Moartea a doua este despărţirea eternă de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).

Mana ascunsă şi o piatră albă

“Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17).

“Mana ascunsă”, este foarte greu de identificat. Faptul că este “ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la “mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Isus S-a prezentat ca fiind “adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4).

În antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nici o îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.

Stăpânire peste Neamuri

“Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28).

Iată o promisiune foarte greu de explicat pentru cei care sunt “amilenişti”! În absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi această “stăpânire peste Neamuri” despre care vorbeşte Domnul Isus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite.

Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Isus le-a promis ucenicilor Săi această domnie:

“Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat.19:28).

“Înnoirea tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului, zicând:

“Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A. 3:19-21).

Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa:

“Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4).

Această “stăpânire peste Neamuri cu un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Cristos, Capul Trupului. Noi vom domni împreună cu El:

“Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor».” (Apoc. 19:15-16).

“Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Cristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).

Haine albe, nume scris în cartea vieţii

“Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5).

În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Isus exista chiar meseria de “nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe promise de Domnul Isus “biruitorilor” pot semnifica aici puritate, demnitate. ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori.

Un stâlp în Templul etern

“Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apoc. 3:12).

Constructorii templelor din antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească.  Nu ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. Numele despre care ni se vorbeşte în text sunt asemenea unui număr de Social Security din USA (XXX-YYYY-ZZZZ). El cuprinde “Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină, “numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la “cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Isus, aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că “biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Isus Cristos.

Scaunul de domnie al Mielului

“Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21).

Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. “Biruitorii” s-au calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Cristos. Privilegiile domniei se extind nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate. Ni le garantează unirea noastră cu Cristos.