Fiii lui Dumnezeu

(Articol din seria „Biblia profetică“)

„Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” – Gen. 6:1-2

Pentru a fi numit în categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie să fii un produs nemijlocit al creației divine. „Ce este născut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh și doar „ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6).

Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul să fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot așa acum, cei ce sunt „în Hristos”, făcuți părtași naturii divine printr-o „nouă creație” și ajunși să fie „născuți din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul să aparțină acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1).

Pentru toți ceilalți oameni care au trăit vreodată pe pământ, necreați direct de Dumnezeu, ci doar născuți dintr-o altă ființă umană, este valabilă terminologia folosită în Faptele Apostolilor 17:28:  „Suntem din neamul lui …” , unde cuvântul grec este γενοσ (genos), cu semnificație de rudenie sau „gen” originat de Dumnezeu.

Fiind creați direct de Dumnezeu, îngerii au și ei dreptul să fie numiți „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1; 89:6; Daniel 3:25) și „duhuri” (Psalm 104:4; Evrei 1:7,14).

Această scurtă lămurire ne ajută să interpretăm corect unul din pasajele adeseori controversate și rău înțelese: Geneza 6:1-7. Ființele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenți din neamul lui Set, singura seminție despre care se presupune că a rămas credincioasă standardelor de morală divină. O astfel de interpretare, deși atrăgătoare, nu este sprijinită de evidențele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecești ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „îngerii” acolo unde la noi găsim expresia „fiii lui Dumnezeu” !

Incidentul descris în Geneza 6 reprezintă fără îndoială un act de neascultare al îngerilor. Avem de a face cu o categorie de îngeri împotrivitori față de Dumnezeu, care au încercat să-I saboteze planurile. Faptul că o astfel de „cădere” a existat în experiența unora din făpturile îngerești create de Dumnezeu ni se spune lămurit și în versetul 6 al epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întunerec, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” Termenul οικετεριον (oiketerion) „locuința”, mai apare în Noul Testament doar o singură dată în 2 Corinteni 5:2 și definește un trup spiritual (posibil pentru noi doar după înviere): „Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul (οικετεριον) nostru ceresc.”

O altă referință despre „invazia” îngerilor în lumea muritorilor umani ne este dată în 1 Petru 3:20 și 2 Petru 2:4. Fără îndoială, pescarul Petru a învățat despre aceste realități din sfera cerească de la Domnul Isus însuși: „Domnul Isus a înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au scăpat un număr mic de suflete, și anume opt.”  „Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjurați de întunerec, legați cu lanțuri și păstrați pentru judecată, …”

Rezultatul încrucișării dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dat naștere pe pământ la un fel de supra-rasă umană, numită în textul ebraic gibor și tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Deși putem pune în seama acestor făpturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de mărturiile unor vestigii de dinainte de potop, influența genetică și morală asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost apariția „uriașilor”, adevărate ilustrații de alterare genetică folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtătorii planului mesianic.

Scopul acestei contaminări drăcești a fost să blocheze planul profetic și întruparea Mântuitorului promis în „sămânța femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune că, sub influența îngerilor căzuți: „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Mai mult, întregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie, … căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:11-12).

Soluția lui Dumnezeu a fost o nimicire totală prin potop și o re-începere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). În original se folosește același cuvânt (sachat) și în Gen. 6:17 și în Gen. 6:11,12.

Relatarea din Geneza 6 nu este decât prima dintr-o serie întreagă de încercări disperate ale Diavolului de a bloca „întruparea” mântuitoare a lui Hristos.

Când Dumnezeu a ales să zdrobească capul șarpelui printr-un descendent din „sămânța femeii” Satan a vrut să infecteze întreaga rasă. Când Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvântarii lumii, Satan s-a năpustit asupra acestei familii. Când Canaanul a fost ales ca leagăn al dezvoltării poporului ales, „uriașii” au împânzit țara. De două ori, (Gen. 12:10-20 și Gen. 20:1-18) Satan a încercat să alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei.

A treia oară, seceta i-a dus pe urmașii lui Avraam iarăși în Egipt, iar Satan a încercat să-i nimicească prin uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească (Exod 1:10,15-16).

Când, dintre toți urmașii lui Avraam, Dumnezeu  l-a ales pe David ca seminție regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii.  Încercarea lui era gata, gata să izbutească pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia și Ioas (2 Cronici 21-23).Printr-un joc politic de culise, Satan a căutat să suprime toți membrii familiei davidice. Când a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorât cu sabia pe toți frații săi” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dușmani din afara Israelului. O ceată de egipteni și arabi s-a suit apoi împotriva lui Ioram „și i-au luat fii, nevestele, așa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ahazia, cel mai tânăr dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a născut dintr-o căsătorie a lui Iotam cu Atalia, o strănepoată de a lui Ahab, împăratul regatului de nord. Și prin această mezalianță politică Satan a căutat să producă decadență și distrugere în regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianța dintre Iuda și Israel l-a târât pe Ahazia în război și i-a provocat în final moartea (2 Cron. 22:4-9). Căutând să folosească momentul, prin Atalia, Satan a omorât atunci „tot neamul împărătesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Întreaga promisiune mesianică era în prag să se prăbușească. „Dar Domnul n-a voit să piardă casa lui David, din pricina legământului pe care-l făcuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a întâmplat că, pe când Atalia îi omora pe toți cei din neamul împărătesc, Ioșebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, și sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc în scutece, și l-a ascuns cu doica lui în odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de șase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar în poporul Domnului se întărea pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu putuse să-și țină legământul făcut cu David. Întreg planul mesianic părea ratat. După acești șase ani, preotul Iehoiada „s-a îmbărbătat”, a mobilizat preoții și Leviții și l-au pus pe tron pe Ioas, așezându-i pe cap cununa împărătească. Cu un împărat în vârstă de șapte ani și cu Atalia pedepsită exemplar, Dumnezeu a răsturnat din nou atacul Diavolului și … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23).

Un alt moment de cumpănă a fost în timpul lui Ezechia. Împăratul n-avea nici un fiu moștenitor când a fost de două ori în pericol de moarte; o dată atacat de împăratul Asiriei și a doua oară de chiar solul morții (Isaia 36; 38). El s-a rugat însă Domnului și a supraviețuit celor două atacuri (Psalm 136).

Altădată, în robia Babiloniană, Haman, folosit de Satan, a încercat din nou să-i omoare pe toți copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit însă încă o dată în chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a rămas în picioare decât spânzurătoarea pe care a fost atârnat însuși … Haman.

Când, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, Maria a riscat să fie omorâtă cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif în vis și primejdia a fost înlăturată. A urmat apoi, furia drăcească a lui Irod și uciderea pruncilor. Mântuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme în Egipt.

Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a îndemnat pe Isus la un soi de sinucidere, spunându-I să se arunce jos de pe streașina Templului. În Nazaret, Satan i-a întărâtat pe locuitori să-L arunce pe Domnul Isus în prăpastie de pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor (Luca 4:29).

Mai târziu, Satan a stârnit în două rânduri furtuni pe mare ca să scufunde corabia în care călătorea Domnul.

În final, Satan a crezut că biruie, atârnându-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluită de piatra mormântului. A urmat însă învierea glorioasă și lumea văzută, ca și „duhurile din închisoare”, au aflat că „biruința este a Domnului”.

În acest lung șir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redată în capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o încleștare al cărei punct culminant s-a săvârșit la Calvar și al cărei deznodământ îl așteptăm să se întâmple.

Ca și Ioas altădată, Domnul Isus este acum „întronat” în Casa Domnului, „stă” și „așteaptă” ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Său a ieșit preoțește pe străzi, ca altădată Iehoiada, să-I anunțe biruința (2 Cron 23:3,13a).

O scurtă notă cu John MacArthur: