Lucifer – Satanah – Diabolos

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Biblia plasează facerea omului în atmosfera unui conflict preexistent între Dumnezeu și unul din îngerii creați de El: Lucifer.

Lucifer – (Luceafărul) – este un nume care face aluzie la strălucirea și slava pe care Dumnezeu i-o dăruise acestui înger prin creație. Două pasaje din Vechiul Testament ne descriu ceva din măreția poziției și făpturii lui:

„Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de desăvârșire și plin de frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu și erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: … ; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de accea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.”

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Ezec. 28:12-16; Isaia 14:12-14)

În ambele cazuri, descrierile apar pe fundalul unor capete de acuzare enunțate de Dumnezeu împotriva unor lideri ai lumii (împăratul Tirului, în Ezechiel și împăratul Babilonului, în Isaia). Este evident însă că aluziile se adresează „domnului lumii acesteia”, „stăpânitorului acestui veac” (Ioan 12:31;14:30;  Efes. 6:12).

Satanah – (Împotrivitorul) – „Satana” este o transliterare a originalului aramaic. Numele definește poziția antagonistă față de Dumnezeu (1 Petru 5:8).

Diabolos – (Pârâșul, Calomniatorul) – „Diavolul” este o transliterare a originalului grec, ,,diabolos“ (Iov 1,2; Zah. 3:1,2; Apoc. 12:10). Numele arată dușmănia pe care o poartă oamenilor. Îl întâlnim astfel în cartea Iov, unde Satan îl batjocorește pe Iov, pretinzând că purtarea lui bună se datorează doar faptului că îi aduce prosperitate. În întâmplarea cu ispitirea Domnului Isus, Satan Îl batjocorește aruncând îndoială asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu.

În Noul Testament din limba greacă există un singur ,,diabolos“, Satan însuși. Unele traduceri folosesc acest termen la plural, ,,diavoli“, dar aceasta nu este niciodată corect, pentru că termenul ,,daimonia“ trebuie tradus peste tot prin ,,demoni“. Textul original spune clar că există un singur ,,diabolos“, dar mai mulți ,,daimonia“, un singur diavol și mai mulți demoni.

Din cele trei numiri și din descrierile de mai sus este clar că Lucifer, Satanah, Diabolos nu are nimic comun cu arătarea urâtă, neagră, cu coarne și coadă și cu furca în mână, atât de des întâlnită în tradițiile populare. Arătarea aceea urâtă este un produs al religiilor păgâne din Nordul Europei și a pătruns în creștinism de-a lungul istoriei, ca și alte forme și tradiții păgâne.

Lucifer nu a fost și nu este urât la înfățișare. Prima referință despre el o găsim în Geneza 3, când a ispitit-o pe Eva și a provocat căderea primilor oameni.

Se pare că noi am provocat o mare confuzie când am interpretat un pasaj figurativ în mod literal. Când Biblia spune „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului” textul folosește o metaforă pentru a-l identifica pe Lucifer. Făptura aceea a fost un șarpe propriu zis la fel de puțin cum a fost Dan un „șarpe”, când a primit binecuvântarea de la Iacov (Gen. 49:17). Tot prin metafore, Biblia îl numește pe Irod „vulpe” (Luca 13:32) și pe Iuda „pui de leu”.

Apocalipsa folosește aceeași metaforă pentru Lucifer, numindu-l „șarpele cel vechi” (Apoc. 20:2). Este clar că „cel vechi” este o aluzie la arătarea sa precedentă în grădina Edenului. Faptul că acest Satan L-a ispitit pe Hristos, „ultimul Adam”, ne obligă să credem că tot el a fost și acela care l-a ispitit pe Adamul cel dintâi.

„Mai șiret decât toate fiarele câmpului” este iarăși o traducere nu prea fericită. Originalul folosit pentru „fiarele pământului”, „chai”, trebuie tradus prin „făpturile vii”, la fel cum grecescul „zoe” a fost tradus prin „făpturile vii” în Apoc. 4:6. În felul acesta, primul verset din Geneza 3 se traduce prin: „Șarpele era cea mai șireată dintre toate făpturile vii pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”.

Cuvântul aramaic „Nachaș” – „șarpe” – înseamnă și „strălucitor”. Același cuvânt identifica în caldeiană și cuprul sau arama, pentru că strălucea când era lustruit. Îl întâlnim în această dublă semnificație în  2 Regi 18:4: „ … a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau „Nehuștan.” În mod asemănător, „seraf” din Isaia 6:2,6 înseamnă în limba originală „cei înfocați”, „plini de strălucire”.  În Numeri 21, când Dumnezeu îi spune lui Moise să facă „șarpele de aramă”, șerpii care-i mușcau pe evrei sunt numiți „înfocați” (Num. 21:6).

În Eden, Lucifer i-a apărut Evei în toată splendoarea strălucirii sale, pentru a ruina rasa umană și pentru a bloca planul divin de restaurare a cosmosului. Pedeapsa rostită împotriva lui este și ea plină de metafore (Gen. 3:14,15).

„Să te târăști pe pântece”, mai mult decât „să cazi cu fața la pământ” este o ilustrare a smeririi și umilinței la care va fi supus, iar „să mănânci țărână” este o expresie care descrie o mare dezamăgire, un semn al înfrângerii (Psalm 72:9). Noi spunem astăzi: „parcă aș avea nisip între dinți”. Ca animal, șarpele nu mănâncă pământ, ci se hrănește cu viețuitoare mici.

Tot așa, „aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” vorbește metaforic despre lucrări spirituale cu valoare eternă săvârșite prin înfruntarea dintre Lucifer și Domnul Isus la Calvar.

Departe de a fi un „scaraoțchi” cu coarne și coadă, Lucifer este și astăzi o ființă capabilă să se prefacă „într-un înger de lumină” și în stare să înșele lumea întreagă (2 Cor. 11:14). Frecvența numelui său în conținutul înjurăturilor și blestemelor românești este o dovadă de fascinație obsesivă și, în același timp, o practică foarte periculoasă. Într-un fel, orice înjurătură este o rugăciune adresată diavolului! Biblia ne avertizează drastic împotriva unor astfel de obiceiuri:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoace fără minte.” (Iuda 9-10).

„Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie și putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceștia, ca niște dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse și nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăși stricăciunea lor și își vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor” (2 Petru 2:10-13).

Creștinii sunt astăzi păziți de puterea lui Dumnezeu (Rom. 8:31-39; 1 Ioan 5:18) și au asigurată biruința; „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Până atunci, ei trebuie „să fie treji și să vegheze” ca unii care nu sunt în „neștiință despre planurile lui” (2 Cor. 2:11).

Lucifer este instigatorul din conflictul angelic produs în lumea lui Dumnezeu înainte de facerea omului. O treime din îngeri l-au urmat în revolta lui (Apoc. 12:4; Matei 12:24). Milioane de oameni, orbiți de Lucifer ca să nu primească mântuirea oferită prin Hristos, se află și ei în astăzi robia lui Satan și-i vor împărtăși destinul (Matei 25:41). Despre lucrarea lui Lucifer prin Antichrist și despre soarta lui finală puteți citi în: 1 Tesal. 2:1-13;  Apoc.12:7-12; 16:13-16; 19:11-21; 20:1-3, 10.