6. Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

(traducere și adaptare apărută prima dată în ,,Biblia profetică“)

Ceea ce face ca Babilonul să mai aibe o oarecare semnificație, dacă mai are vreuna, este … Biblia. Vom rămâne în continuare în textul ei, de la Geneza la Apocalipsa, urmărind ca un fir roșu o temă despre care foarte mulți nu au nici cea mai vagă idee. Cu ajutorul Domnului, la sfârșitul acestei lucrări, vom înțelege împreună semnificația locurilor geografice despre care vorbim și vom avea o vedere panoramică asupra unei foarte mari părți a Bibliei.

Babilonul – un rebel din naștere

Să începem dela Geneza 10, unde găsim o colecție de nume pe care nimeni nu mai știe cum să le citească corect, lista neamurilor. Când parcurgi această listă, nu se poate să nu observi că în această înșiruire în care Dumnezeu ni-i prezintă pe descendenții lui Noe, există un individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”

Există chiar și o zicere proverbială răspândită printre cei care i-au cunoscut faima:

„ … iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și, primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.

Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Shinar-map-thumb

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar evenimentul este cronologic prima formare urbană a oamenilor de după potop.

Să trecem acum la capitolul 11, pe care-l cunoaștem așa de bine că am ajuns să nu mai băgăm în seamă amănuntele lui semnificative. Iată primele două versete:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).

Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.

Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:

„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).

Acest text este o „declarație-program” și ea reprezintă cheia care ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă Babilonul în Biblie. Mulțimea aceea de oameni care s-au hotărât să întemeieze prima cetate de după potop urmărea un scop precis. Textul ne despică acest scop în trei motivații complementare. Sunt trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

I. Au vrut salvare

„Un turn care să atingă cerul”

Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. în ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Geneza 11:9).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De aici și până acolo! De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”. Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu după momentul căderii în păcat.

babel-18

Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent „incapacitatea omenirii de atunci de a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau”. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic.

Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui. Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune și o altfel de incursiune de la pământ la cer este scris în versetul 6. Examinând situația creată, Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dumnezeu a înțeles că era vorba despre altceva și acest „altceva” ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală.

Nimrod și omenirea de atunci era nostalgică după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice” (vezi anexa „Fiii lui Dumnezeu”). Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea prin această alinață în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe nefaste eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Prin toate aceste trei aparente pedepse lucra harul lui Dumnezeu și hotărârea Lui nestrămutată de a ne face bine. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Prin potop, Dumnezeu a selectat o familie necontaminată probabil de morbul încuscririi demonice cu „fiii lui Dumnezeu care nu și-au păstrat locuința”, ci s-au coborât să contamineze zestrea genetică și spirituală a omenirii pentru a bloca planul mesianic al întrupării lui Christos printr-o femeie. Tot restul populației lumii, împreună cu toate viețuitoarele au trebuit omorâte, pentru a da o șansă unui început necontaminat:

„Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și S-a mâhnit în inima Lui. Și Domnul a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut.“

Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, și iată că pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:1-12).

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de Potop.

II. Au vrut semnificație

„Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi.

A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”.

Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Securit] Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

III. Au vrut siguranță

„ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Babilonul este cel dintâi oraș zidit de oameni după pedeapsa potopului. A fost ridicat de un om care în nume, în porniri și în acțiuni a fost un „rebel” față de Dumnezeu. Nimrod a fost un om plin de mândrie. El și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii. Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. Edictele lui Dumnezeu sunt foarte eficiente. Cel dat la babel n-a fost revocat niciodată și, de atunci, oamneirea nu s-a mai putut aduna din fărâmițarea Neamurilor.

Separată de Dumnezeu „mulțimea nu face putere”, ci prostii. Înțelepciunea divină a socotit că este mai bine să o fărâmițeze în fragmentele naționale pe care le vom întâlni chiar și în marea unitate a Împărăției viitoare: „frunzele pomului servesc la vindecarea Neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre. Toate au fost puse la cale în această cea dintâi cetate a omenirii care se ridica nesmerită după pedepsirea prin apele Potopului:

„Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen. 8:21).

Alianțele Babilonului beligerant

După capitolul 11, Babilonul dispare puțin din Geneza. Îl regăsim în capitolul 14. Între timp, Geneza se ocupase cu Avraam, omul credinței adevărate. Începuturile umblării lui cu Dumnezeu au fost șovăielnice. Din lectura capitolelor 12-14 aflăm despre înfruntările lui Avraam cu seceta, cu situația creată de ne’nțelegerile cu Lot și cu o selectă alianță militară a popoarelor care locuiau în zonă. Dumnezeu îi promisese țara Canaan luiAvraam, dar mai erau și alții care o râvneau. În Geneza 14 ni se spune că pentru prima dată după ce i-a împrăștiat pe oameni pe suprafața pământului, câteva națiuni au hotărât să intre într-o alianță. Ele nu se unesc însă ca să facă ceva bun, ci pentru a lua în stăpânire țara pe care tocmai i-o promisese Dumnezeu lui Avraam în capitolul 12. Iată cum începe capitolul 14:

„Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului …”

Este pentru a treia oară când regiunea Babilonului este menționată în Biblie. Împăratul acelei regiuni intrase într-o alianță cu „’mpăratul Elasarului, lui Chedorlaomer, împăratul Elamului, și lui Tideal, împăratul Goimului”. Acești patru împărați veniseră să cucerească țara promisă lui Avraam. Dintre cei patru, adevăratul lider al grupului era Chedorlaomer. Ni se spune că alianța celor patru împărați a venit să pună la punct o altă alianță locală:

„… s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei, cu Birșa, împăratul Gomorei, cu Șineab, împăratul Admei, cu Șemeeber, împăratul Țeboimului și cu împăratul Belei sau Țoarului. Aceștia din urmă s-au adunat cu toții în valea Sidim, adică Marea Sărată. Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat” (Gen. 14:2-4).

Versetul 5 ne spune că „ În anul al patrusprezecelea, Chedorlaomer și împărații care erau cu el au pornit” la război. Este foarte clar că liderul alianței este Chedorlaomer. El i-a chemat pe ceilalți și i-a luat alături de el ca aliați în această campanie de cucerire. Ceea ce este însă și mai clar este că Dumnezeu nu privește istoria cu aceiași ochi cu care o privim noi. El nu-l așează în frunte pe acela pe care îl vedem noi conducând. Narațiunea Bibliei este tematică și Dumnezeu așează în ea un fir roșu pe care suntem îndemnați să-l urmărim.

Dumnezeu privește de la înălțimea cerului și vede popoarele pământului năzuind iar spre puterea pe care le-o dă alianțele, adunarea în număr mare, cu jurisdicție pe suprafețe întinse. El vede în spatele lor mișcarea unei forțe care-i îndeamnă să blocheze planul divin și să ocupe țara pe care El o dăruise deja lui Avraam pentru împlinirea planului profetic. Pe cine-l așează Dumnezeu în fruntea acestei alianțe belicoase? Pe „Amrafel, împăratul Șinearului”! Textul ne spune clar că liderul alianței a fost Chedorlaomer, dar din punctul lui Dumnezeu de vedere, capul răutăților, cel implicat într-o revoltă împotriva planului Său, este împăratul Babilonului din câmpia Șinear. Pe el îl notează Biblia cel dintâi. Știți ce s-a întâmplat. Alianța împăraților invadatori a făcut „greșeala” că, printre prinșii de război l-au luat și pe nepotul lui Avraam, pe Lot:

„Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și Gomorei, și toate merindele lor, și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui lui Avram, care locuia în Sodoma, au luat și averile lui, și au plecat. A venit unul, care scăpase, și a dat de știre lui Avram, Evreul; acesta locuia lângă stejarii lui Mamre, Amoritul, fratele lui Eșcol, și fratele lui Aner, care făcuseră legătură de pace cu Avram” (Gen. 14:11-13).

Întărit în promisiunile lui Dumnezeu, Avraam a adunat „numai” „treisute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuți în casa lui și a urmărit pe împărații aceia până la Dan” (Gen. 14:14). Printr-o biruință miraculoasă, mica ceată a lui Avraam a învins toată uriașa alianță, i-a zdrobit în luptă și l-au readus acasă pe Lot împreună cu toate averile sale:

„Și-a împărțit oamenii în mai multe cete, s-a aruncat asupra lor noaptea, i-a bătut, și i-a urmărit până la Hoba, care este la stânga Damascului. A adus înapoi toate bogățiile, a luat înapoi și pe fratele său Lot cu averile lui, precum și pe femei și norodul” (Gen. 14:15-16).

Pe drumul de întoarcere spre Mamre, Avraam se oprește într-o cetate menționată acum pentru prima dată în Biblie:

„Melhisedec, împăratul Salemului a adus pâine și vin: el era preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram, și a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!” Și Avram i-a dat zeciuială din toate” (Gen. 14:18-20).

Facem cunoștință cu un împărat care nu fusese implicat în conflictul anterior și cu o cetate al cărui nume îl aflăm pentru prima dată. Numele „Melhisedec” este un derivat de la „Melhi”, „împăratul meu” și „zedec”, care înseamnă „neprihănire”. Personajul este și împărat și preot, servind Dumnezeului celui viu și adevărat. Mai târziu, Biblia ni-l va descrie drept un „tip” al Domnului Isus. Este o persoană cunoscută în toată regiunea și recunoscută peuntru activitatea sa, așa că Avraam se grăbește să-i dea zeciuiala cuvenită din toate. Nu acesta este însă lucrul pe care am vrut să vi-l arăt. Ceea ce este important în toată întâmplarea este că Melhisedec stăpânește peste o cetate numită „Salem”. Numele apare numai de două ori în Biblie și noi o cunoaștem sub celălalt nume, mult mai des întâlnit: Ierusalim! Salem înseamnă „pace”, iar Ierusalim înseamnă „cetatea păcii” (Uru – cetate, salem – pace).

Există în teologie așa numita ,,lege a primei menționări“. Locul în care apare pentru prima dată ceva în textul Bibliei este definitoriu și determinant pentru înțelegerea naturii și acțiunilor lui ulterioare. Babilon a apărut ca o cetate a răzvrătirii. Acum, cel de al doilea personaj al studiului nostru, Ierusalimul, apare ca o cetate a păcii și a preoției, un loc în care se pogoară Dumnezeu ca să-i binecuvinteze pe cei care au credința adevărată. Cu scuzele de rigoare aduse lui Charles Diâens, vom prelua titlul uneia din cele mai cunoscute cărți ale sale și-l vom aplica întregii Scripturi. Biblia este: „Istoria celor două orașe”. Cel dintâi este Babilonul, locul unde oamenii și-au ridicat glasul și pumnul împotriva lui Dumnezeu, zicându-I: „N-avem nevoie de Tine, nu Te vrem, ne descurcăm noi și fără Tine!” Cel de al doilea este Salemul, Ierusalimul, locul unde Dumnezeu se coboară ca să-i binecuvinteze pe aceia care se apropie de El cu credință. Babilonul este cetatea cuceritoare. Ierusalimul este cetatea cucernică!

După întâlnirea lui Avraam cu Melhisedec, textul Bibliei se concentrează ca o lupă care scoate în evidență doar un anumit lucru, asupra urmașilor lui Avraam. Ea ne scrie despre istoria patriarhilor, despre coborârea lor în Egipt, despre ieșirea lor de acolo, despre rătăcirile evreilor prin pustie, despre intrarea lor în țara promisă și despre viața lor din vremea judecătorilor. „Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecători 21:25). Poporul avea nevoie de un împărat.

Mai întâi, ei l-au ales pe Saul care arăta impunător ca un împărat, dar care n-a avut nici inima credincioasă și nici strategia necesară domniei. Saul s-a comportat mai mult ca un „împărat ocazional” pentru vremurile de război. N-a avut capitală, n-a avut sfetnici deosebiți, n-a avut o armată permanentă și mai ales … n-a avut inima smerită și ascultătoare.

După Saul, Dumnezeu l-a ales pe David ca împărat, pentru că era un om după inima lui Dumnezeu. David a unit și unificat semințiile lui Israel. Când a venit vremea să aleagă o cetate ca să fie capitala regatului, David a ales … Ierusalimul. După David a urmat la domnie Solomon, a cărei principală misiunea fost să zidească Domnului o casă, un templu, un loc în care să locuiască Numele lui Iehova în mijlocul poporului. Unde a trebuit să fie așezat acest loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii? La … Ierusalim (2 Samuel 24;). Templul a fost exact opusul Turnului de la Babel. Turnul urmărea să urce oamenii la cer, Templul urmărea să-L aducă pe Dumnezeu între oameni. Turnul a marcat lucrarea oamenilor, Templul urmărea bunăvoința lui Dumnezeu și lucrarea Lui pentru oameni.

Timp de aproape o mie trei sute de ani, istoria Babilonului nu mai este menționată în Biblie. El revine în scenă numai după moartea lui Solomon, după divizarea împărăției între fiul și slujitorul fiului său și după plecarea celor zece seminții din regatul de nord în robia asiriană. Între timp, Babilonul crescuse și era pregătit să joace din nou un rol important în istoria biblică.

Babilon – dușmanul Ierusalimului

A trecut vremea … Am ajuns la timpul din Isaia 39. Există de fapt trei pasaje care redau același eveniment, dar l-am ales pe Isaia pentru un motiv foarte întemeiat. Dacă vă uitați în context, Isaia 36-37, ne prezintă Ierusalimul asediat de armatele împăratului Asiriei. Veniseră din ținutul aflat astăzi în Iraâul de nord. După ce cucerise cetățile regatului de nord, împăratul Asiriei dorea să facă același lucru și cu Ierusalimul. Dumnezeu a intervenit însă în chip miraculos și Ierusalimul a scăpat. În capitolul 39 ni se spune că Ezechia, împăratul Ierusalimului, s-a îmbolnăvit și aproape a murit. El s-a rugat Domnului și Dumnezeu a hotărât să-i mai adauge încă cincisprezece ani de viață. Vă dați seama ce veste grozavă a fost aceasta pentru Ezechia! Cât de bucuros și exuberant a fost el! Cele mai fericite momente din viața noastră sunt de obicei și cele mai periculoase. Ele aduc clipe de neveghere și de superficialitate. Cele mai înalte vârfuri stau deobicei alături de cele mai adânci prăpăstii. Așa s-a întâmplat și cu Ezechia. Cântarea lui de laudă pentru Iehova (Isaia 38:9-20) a fost urmată de un eveniment în care s-a lăudat pe el însuși.

Capitolul 39 ne spune că Dumnezeu l-a pus la încercare și Ezechia a căzut la examen. Cu cine credeți că ne întâlnim iarăși în această ocazie? Cu Babilonul!

„În același timp, Merodac-Baladan, fiul lui Baladan, împăratul Babilonului, a trimis o scrisoare și un dar lui Ezechia, pentru că aflase de boala și însănătoșirea lui. Ezechia s-a bucurat, și a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preț, toată casa lui de arme, și tot ce se afla în vistieriile lui: n-a rămas nimic în casa și în ținuturile lui, pe care să nu li-l fi arătat. Proorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia, și l-a întrebat: „Ce au spus oamenii aceia, și de unde au venit la tine?” Ezechia a răspuns: „Au venit la mine dintr-o țară depărtată, din Babilon” (Isaia 39:1-3).

Ezechia „și-a dat în petec” înaintea împăratului Babilonului. Într-un moment de slăbiciune spirituală, el s-a bucurat că se poate lăuda în fața musafirilor cu tot ceea ce avea. Și ochii musafirilor lui nu erau ochi de prieteni …

În versetul 5, ni se spune că Dumnezeu l-a trimis pe Isaia înapoi la Ezechia cu un mesaj năucitor:

„Atunci Isaia a zis lui Ezechia: „Ascultă cuvântul Domnului oștirilor! „Iată, vor veni vremurile când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinții tăi până în ziua de azi, nimic nu va rămâne, zice Domnul. „Și vor lua din fiii tăi, ieșiți din tine, pe care-i vei naște, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului”. (Isaia 39:5-7)

Dumnezeu vedea ceea ce ochii lui Ezechia nu vedeau și știa ceea ce nu știa Ezechia. Adevăratul dușman al Ierusalimului nu era Asiria, ci Babilonul! La o sută de ani de la această profeție, cuvintele ei s-au împlinit cu o exactitate de ceasornic. Nebucadnețar, împăratul Babilonului și-a trimis armatele de trei ori împotriva cetății sfinte și, după cel de al treilea atac, Ierusalimul a fost distrus cu desăvârșire. Împăratul din linia davidică, urmaș al lui Ezechia, a fost dat jos de pe tron și dus la Babilon. De atunci și până la venirea lui Isus Christos ca Împărat, Ierusalimul n-a mai avut și nu va mai avea un împărat pe tron. La prima lui venire, poporul evreu L-a refuzat, strigând:

„Ia-L, ia-L, răstignește-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoții cei mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” (Ioan 19:15).

Isus va reveni însă ca să-și îndeplinească menirea:

„Și iată că vei rămâne însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt, și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33  Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:32-33).

Slava lui Dumnezeu, „Shehinah -ul gloriei divine”, care locuia în Templu a părăsit Templul zidit de Solomon cu puțin înainte ca Nebucandnețar să-l distrugă:

„Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, și s-a îndreptat spre pragul casei, așa încât Templul s-a umplut de nor, și curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului” (Ezechiel 10:4).

„Slava Domnului a plecat din pragul Templului, și s-a așezat pe heruvimi” (Ezechiel 10:18).

„Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății, și s-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății” (Ezechiel 11:23).

nebuchadnezzar

Poporul a fost dus în robia babiloneană, iar acest împărat Nebucadnețar a ajuns să fie „capul de aur” al statuii din cartea proorocului Daniel.

Cu acest eveniment a început „vremea Neamurilor”, în care ne aflăm și astăzi. Babilonul a distrus temporar împărăția lui Dumnezeu pe pământ cu poporul Israel și a inaugurat o epocă în care Israelul a intrat într-o eclipsă profundă:

„Vor cădea sub ascuțișul săbiei, vor fi luați robi printre toate neamurile și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24).

„Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și proorociei, și până la ungerea Sfântului sfinților.

Să știi dar, și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic.

Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea și sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idolești va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:24-27).

Înfruntarea dintre cele două cetăți are dimensiuni epice și se întinde peste multe veacuri. Pe vremea proorocului Daniel a fost ca la un meci în care a câștigat adversarul. Babilonul, cetatea sfidătoare și rebelă, a scuipat în fața lui Dumnezeu, a dărâmat zidurile cetății lui Dumnezeu, i-a luat oamenii în robie și s-a întors triumfător acasă, să domnească asupra lumii. Dacă aceasta ar fi tot ce ne-ar fi spus Biblia despre Babilon totul ar fi trist și depresant. Prin Babilon, răul a învins, iar binele a rămas să zacă rănit de moarte în țărâna pământului.

Slavă Domnului că Biblia nu ne lasă să rămânem cu această imagine înaintea ochilor! Dumnezeu și-a rezervat dreptul să mai spună ceva în istorie și ultimul cuvânt Îi aparține. Nu suntem la sfârșitul meciului, ci doar la pauza dintre reprize. Domnul ne spune: „Știți acum ce s-a întâmplat în istorie. Haideți să vă arăt și restul istoriei …

Babilonul va fi distrus

Ne aflăm iarăși în cartea profetului Isaia. Ne întoarcem puțin la capitolul 13. Îmi place foarte mult această carte și regret din toată inima că mulți preferă să nu dea atenția cuvenită cărților profetice. Recunosc, unele dintre ele sunt dificile. Isaia, de exemplu, este ca un elefant pe care vei încerca zadarnic să-l cuprinzi cu mâinile. Este prea mare! Totuși, este o carte foarte bine sistematizată, cu o structură ușor de înțeles.

În capitolele 1 – 12, Dumnezeu îi spune regatului lui Iuda: „Am să te judec pentru păcatele tale și voi aduce asupra ta o pedeapsă care va ține până când va veni Mesia”. După aceasta, El privește spre națiunile degenerate în păcat din jurul lui Israel și le zice: „Ce vă uitați așa? Ce vă bucurați? Credeți că voi veți scăpa mai ușor? Dacă pe poporul Meu îl pedepsesc cu atâta asprime, ce credeți că vă așteaptă pe voi?”

În capitolele 13-23, Dumnezeu se întoarce împotriva națiunilor din jur și le judecă una după alta: „Iată ce am să-ți fac”, sună verdictul divin. Este ca o listă de acțiuni: Ție am să-ți fac asta; ție am să-ți fac asta, vei urma apoi tu, și tu, și tu …” Ceea ce este interesant este cu cine începe Dumnezeu această listă. Da, ați ghicit bine: cu … Babilonul. Pe timpul lui Isaia, Babilonul nu era decât o putere de mâna a doua, ne’nsemnată în tărie și semnificație. Tartorul cel mare era Asiria. Ea conducea atunci lumea. Asiria dusese în robie cele zece seminții din regatul lui Israel și tot Asiria era atunci puterea care amenința regatul lui Iuda. Asiria nu este însă decât pe locul doi în lista făcută de Dumnezeu. Pe locul întâi este, ca deobicei, Babilonul.

„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț. Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!” (Isaia 13:1-2).

Proorocul merge mai departe, descriind modul în care va pedepsi Dumnezeu Babilonul:

„Am dat poruncă sfintei Mele oștiri, zice Domnul, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.” Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult, se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Domnul oștirilor își cercetează oastea care va da lupta.

Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul și uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul. Gemeți! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea, toate mâinile slăbesc, și orice inimă omenească se topește. Ei sunt năpădiți de spaimă, îi apucă chinurile și durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile nașterii, se uită unii la alții încremeniți; fețele lor sunt roșii ca focul” (Isaia 13:3-8).

Întrebarea care ne stă în minte este: „La ce nimicire a Babilonului se referă profetul Isaia? Numai la cea de pe vremea mezilor sau și la o distrugere viitoare, păstrată pentru „vremurile de la urmă”?

Isaia 13 ne spune clar că cel puțin o parte a pedepsei va fi prin poporul mezilor:

„Iată, ațâț împotriva lor pe Mezi, care nu se uită la argint, și nu poftesc aurul. Cu arcurile lor vor dobor” pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii. Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu. El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo. Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi” (Isaia 13:17-22).

Textul are însă elemente escatologice și apocaliptice care ne obligă să credem că suntem în fața unei profeții cu împliniri multiple, în care planul imediat se suprapune peste planul îndepărtat în panorama profetică. Versetul 6 pomenește despre „ziua Domnului” (]om Adonai), care poate fi orice zi aleasă de Dumnezeu pentru una din intervențiile Sale pe pământ, dar care înseamnă profetic epoca de la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va pune capăt „zilei Omului” și va inaugura „Ziua Domnului” cea mare și binecuvântată.

Este bine să știm că, la evrei, spre deosebire de alte neamuri care marchează debutul unei zile calendaristice cu miezul nopții sau cu zorile, ziua începea odată cu lăsarea serii. Întâi venea noaptea și lumina era păstrată pentru jumătatea de la urmă. Așa a ales Dumnezeu să măsoare timpul:

„Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel a fost o seară, și apoi a fost o dimineață; aceasta a fost ziua întâi” (Geneza 1:5).

Din punct de vedere profetic, „Ziua Domnului” va debuta cu o perioadă de întunecime și de groaznică pedeapsă. Apoi vor răsări zorile neprihănirii …

Ziua Domnului despre care ni se vestește în profeția din Isaia 13 este plină de descrieri apocaliptice. Iată ce citim începând cu versetul 9:

„Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, și va nimici pe toți păcătoșii de pe el. Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași, și voi dobor’ semeția celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, și mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13).

Dacă vreți să aflați când va fi pedepsit Babilonul astfel, căutați în Biblie descrierea unei zile ca aceasta. Căutați o zi în care Dumnezeu „va nimici pe toți păcătoții” de pe pământ; una în care oamenii vor fi nimiciți în număr așa de mare că vor ajunge „mai rari decât aurul curat de Ofir”. Uitați-vă după o zi care se va preface în noapte, când cerurile (la plural) se vor clătina și pământul se va zgudui din temelia lui”. Dacă sunteți, cât de cât, familiarizați cu Biblia, veți găsi ceva despre această zi în cartea profetului Ioel (capitolele 2 și 3) și mai ales în cartea Apocalipsa (capitolele 6 la 19). Acolo se vorbește despre astfel de evenimente care se vor petrece pe pământ cu foarte puțin timp înainte de revenirea Domnului Isus în slavă.

În esență deci, Isaia ne spune că Dumnezeu va pedepsi Babilonul, dar nu numai cetatea, ci și regiunea întreagă unde se află. Această distrugere masivă se va petrece în „ziua Domnului”. Vor fi semne supranaturale în ceruri, distrugeri nemaintâlnite pe pământ, uriașe pierderi de vieți omenești, toate acestea ca o consecință a faptului că Dumnezeu vine ca să-i judece pe cei păcătoși.

Este drept că Isaia îi menționează pe mezi, dar evenimentele amintite acolo nu s-au împlinit decât parțial. Când Cir, persanul, împăratul mezilor și perșilor a atacat Babilonul în anul 539 î.Ch., el n-a nimicit pe nimeni. El a venit să jefuiască. Neglijent și insolent la umbra impenetrabilelor ziduri ale Babilonului, Belșațar benchetuia fără să se teamă de armatele care se apropiau. ASă fi fost vorba de o „coloană a cincea” (tradători dinăuntru) sau, cum menționează Herodot să fi fost o deviere a apelor Eufratului în amonte, nu știm cu certitudine. Ceea ce știm este că armatele invadatoare au mărșăluit prin albia secată a râului în interiorul cetății, iar populația n-a opus prea multă rezistență. Belșațar a fost ucis (Daniel 5:30). După numai cinsprezece zile de lupte de stradă, în 29 Octombrie 539 î.Ch. Cir însuși a intrat în cetate, ovaționat de mulțmile înșirate de o parte și alta a drumului.

Primul lucru pe care l-a făcut Cir a fost să dea un decret de toleranță religioasă și de reparații față de popoarele ale căror Temple fuseseră jefuite. Cu această ocazie, Ezra a primit dreptul de a duce înapoi la Ierusalim odăjdiile care fuseseră luate de la Templu.

Cir a făcut un tratat de pace cu babilonienii și l-a instalat pe un anumit Gubaru ca vice-guvernator al cetății. Nimicirea viitoare totală despre care vorbește Isaia nu s-a petrecut încă. Uitați-vă la versetul 19:

„Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu” (Isaia 13:19).

Astăzi te poți duce în Israel ca să vezi locurile istorice, poți face sute și mii de fotografii cu ruinele care depun mărturie despre trecutul înregistrat în paginile Bibliei. Într-un singur loc nu poți face fotografii. Există un singur lucru pe care nu mai ai cum să-l vezi în Israel: Sodoma și Gomora. Și aceasta pentru că ele nu mai există. Dumnezeu le-a ars cu foc și cu pucioasă și le-a acoperit apoi și cu treimea de la sud a Mării Moarte.

Ceea ce spune Dumnezeu în Isaia este cam așa: „Veți ști că am terminat-o cu Babilonul când va ajunge și el ca Sodoma și Gomora”. Ca să nu ne lase imaginația să rătăcească prea mult, Dumnezeu adaugă câteva descrieri și consecințe ale distrugerii.

„El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el” (13:20).

Multe orașe au fost distruse, dar reconstruite mai târziu. Așa s-a întâmplat cu Ierusalimul, de exemplu. După șaptezeci de ani petrecuți în ruine, cetatea a fost reconstruită de „fiii robiei”. pe vremea lui Zorobabel, Ezra și Neemia. Pentru că temeliile au rămas, pentru că apele treceau tot pe acolo, pentru că existau drumuri în apropiere, cetățile străvechi au fost deobicei reconstruite. Nu tot așa se va întâmpa cu Babilonul! „Nu va mai fi niciodată popor în el!” Asta ne dă o imagine generală. Dumnezeu este însă și mai specific:

„Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo.”

Dacă mergeți în Orient, una din curiozități este că-i mai puteți întâlni și astăzi pe beduini, nomazii deșerturilor, care stau într-un loc cât timpul și vegetația le este prielnică și se mută apoi în altă parte. Viața lor nu s-a schimbat prea mult în cele patru mii de ani de când se plimba ca și ei Avraam. Când va sfârși-o cu Babilonul, spune Dumnezeu, nici un nomad nu se va opri prin apropiere, nici măcar pentru o perioadă scurtă. Va fi ca Sodoma și Gomora. Precizarea merge chiar mai departe:

„ … păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo”.

Când păstorii pleacă cu turmele departe de casă, ei le adăpostesc temporar peste noapte în „țarcuri” improvizate. Ele pot fi îngrădituri de lemn, locuințe abandonate sau peșteri în stâncă. „Când voi pedepsi Babilonul”, spune Dumnezeu, nu va rămâne la un loc nici atât cât să poți face un adăpost temporar pentru câteva oi ale pustiei. Nimeni nu va putea rămâne în el nici măcar pentru o singură noapte. Va fi „ca Sodoma și ca Gomora”! Oare putea să spună Dumnezeu mai clar că Babilonul va înceta să mai existe?

Distrugerea Babilonului va aduce restaurarea Ierusalimului. Începând cu Isaia 14, Dumnezeu daugă încă o piesă la uriașul puzzle al istoriei. Când va cădea Babilonul, va începe reașezarea Israelului în poziția și privilegiile legământului mesianic:

„ Căci Domnul va avea milă de Iacov, va alege iarăși pe Israel și-i va aduce iarăși la odihnă în țara lor; străinii se vor alipi de ei, și se vor uni cu casa lui Iacov. Popoarele îi vor lua, și-i vor aduce înapoi la locuința lor, și casa lui Israel îi va stăpâni în țara Domnului, ca robi și roabe. Vor ține astfel robi pe cei ce-i robiseră pe ei, și vor stăpâni peste asupritorii lor” (Isaia 14:1-2).

Distrugerea Babilonului va semnala începutul unei epoci în care Israelul va domni peste neamurile care l-au ținut odinioară captiv.

Căderea Babilonului n-a avut încă loc

De când a așezat Isaia aceste cuvinte în scris și până astăzi, profeția aceasta nu s-a împlinit. O sută de ani după Isaia, Babilonul a ajuns cea mai mare superputere a lumii. Pe tron se afla Nebucadnețar. La scurt timp, Cir, împăratul medo-perșilor a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o, ci a transformat-o într-una din cele câteva capitale imperiale. Daniel a trăit în Babilonul acela al medo-persanilor, sub domnia lui Darius.

Peste alte câteva sute de ani, Alexandru cel Mare a murit în Babilon în timp ce încerca să-i redea slava de odinioară și să-l așeze capitală pentru partea orientală a imperiului său. Iosef Flavius, scriind despre condițiile care au existat doar cu câteva zeci de ani înainte de Christos în lumea de atunci, notează că în Babilon își duceau traiul aproximativ cinci zeci de mii de iudei.

În Faptele Apostolilor 2:9, în ziua Cincizecimii, unii din iudeii sosiți în pelerinaj la Ierusalim veniseră din Mesopotamia, urmași ai acelora care rămaseseră acolo încă de pe vremea robiei.

Informațiile istorice din Noul Testament se opresc la secolul întâi, dar știm că un călător evreu, Beniamin Tudela, care a traversat Orientul Mijlociu în preajma anului 1000 ne-a lăsat o cronică a locurilor pe unde a trecut. Printre ele s-a aflat și Babilonul. El amintește de încă o localitate vizitată acolo, Hila, aflată la numai șapte mile depărtare. Din notițele lui aflăm că, la acea oră trăiau în Babilon în jur de șapte mii de iudei. Ei se închinau într-o sinagogă numită „a lui Daniel” aflată în interiorul perimetrului cetății.

Vălul tăcerii se așterne iar pentru o perioadă de timp și nu se ridică decât la începutul secolului douăzeci. Arheologul german Riberert |olde[eț, a făcut excavații la Babilon și locuit într-unul din cele trei sate alate între zidurile străvechii cetăți. Babilonul și-a pierdut din importanța și puterea pe care o avea altă dată, dar n-a dispărut niciodată până acum cu desăvârșire. Distrugerea lui totală se va petrece în „ziua Domnului”, când Dumnezeu va pedepsi lumea pentru păcat, când vor fi semne în cer și pe pământ și când asupra Babilonului se vor deslănțui forțe uriașe de distrugere. Unii comentatori le aseamănă cu „focul și pucioasa” de pe vremea Sodomei sau cu exploziile nucleare posibile în războaiele supertehnologizate de astăzi:

„Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice: „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!” (Apocalipsa 18:8-10).

Distrugerea Babilonului este încă în viitor și este asociată de întoarcerea evreilor în vatra lor străbună, de revenirea lui Isus ca Mesia al evreilor și de începutul supremației Ierusalimului asupra Neamurilor.

Aduceți-vă aminte că atunci când Isaia a scris toate acestea despre Babilon, cetatea era încă doar un târg mai răsărit, fără nici un fel de putere.

Să ne ducem acum la textul din Ieremia 50. Este unul din eroii mei preferați. Comentatorii îl numesc „profetul plângător”, dar eu, pentru un motiv foarte bine întemeiat și în sens pozitiv îi spun: „profetul plagiator”.

Cu cât cunoști mai bine textul Vechiului Testament cu atât ajungi să-l îndrăgești pe Ieremia, acest om îmbibat până la saturație cu scrierile sfinte. Ieremia știa Biblia aproape pe dinafară. În capitolele 1 – 45, profetul li se adresează celor din Iuda și le spune în ce fel vor fi pedepsiți de Dumnezeu. După aceea, în capitolele 46 – 51, Ieremia se întoarce spre celelalte popoare din jur și le spune că și ele vor fi judecate la fel ca și poporul ales. Din capetele de acuzare adresate popoarelor din jur, jumătate din ele se referă la un singur popor, haldeii, și la o singură cetate, Babilonul (cap. 50-51).

„Iată cuvântul rostit de Domnul asupra Babilonului, asupra țării Haldeilor, prin proorocul Ieremia: „Dați de știre printre neamuri, dați de veste și înălțați un steag! Vestiți, n-ascundeți nimic! Spuneți:

„Babilonul este luat! Bel este acoperit de rușine, Merodac este zdrobit! … Căci împotriva lui se suie un neam de la miază-noapte, care-i va preface țara într-o pustie, și nu va mai fi locuită: atât oamenii cât și dobitoacele fug și se duc” (Ieremia 50:1-3).

Ieremia spune că Babilonul va fi nimicit de un popor care va veni din nord. Este o ironie divină! Din nord a venit Babilonul atunci când a invadat și distrus Ierusalimul și tot din nord îi va aduce și Dumnezeu pieirea.

Notați ceva foarte important în versetele 4 și 5:

„În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul, copiii lui Israel și copiii lui Iuda se vor întoarce împreună; vor merge plângând și vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor. Vor întreba de drumul Sionului, își vor întoarce privirile spre el, și vor zice: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Când va fi distrus Babilonul, „În zilele acelea, în vremurile acelea, zice Domnul”, atunci va avea loc și restaurarea lui Israel. Nu va fi vorba doar de o refacere fizică a națiunii, ci și de o renaștere spirituală: „Veniți să ne alipim de Domnul, printr-un legământ veșnic care să nu fie uitat niciodată!”

Mai târziu, în versetul 10 din același capitol, Dumnezeu ne spune că iertarea iudeilor va fi desăvârșită:

„În zilele acelea, în vremea aceea, zice Domnul, se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda, și nu se va mai găsi; căci voi ierta rămășița, pe care o voi lăsa” (Ieremia 50:20).

Israel și Iuda vor fi aduse înapoi în țară, se vor unii unii cu alții și se vor alipi pentru totdeauna de Domnul. Textul spune „își vor întoarce privirile spre El”. Pentru cei care cunoașteți bine Scripturile, când se va întâmpla aceasta? Răspunsul ni-l dă profetul Zaharia:

„Atunci, voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 12:10).

„În ziua aceea, se va deschide casei lui David și locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat și necurăție” (Zaharia 13:1).

Când se vor întoarce deci iudeii la Dumnezeu? Atunci când va reveni Mesia.

Ieremia ne spune că „în zilele acelea, în vremea aceea” va fi distrus și Babilonul. Restaurarea lui Israel și distrugerea Babilonului sunt evenimente strâns legate unul de altul nu numai în cartea profetului Isaia, ci și în cartea profetului Ieremia.

Vreau să vă mai arăt ceva pentru care îmi este tare drag de Ieremia. Vreau să vedeți de unde studiase el în timpul lui de meditație de dimineață. Uitați-vă cu atenție la Ietremia 50:39-40 și vă veți da și singuri seama:

„De aceea, fiarele pustiei se vor așeza acolo împreună cu șacalii, și struții vor locui acolo; nu va mai fi locuit niciodată, ci veșnic va rămâne nelocuit. Ca și Sodoma și Gomora și cetățile vecine, pe care le-a nimicit Dumnezeu, zice Domnul, așa nu va mai fi locuit nici el, și nimeni nu se va mai așeza acolo” (Ieremia 50:39-40).

Ieremia citează din capitolul 13 al cărții lui Isaia! El vorbește la o sută de ani după Isaia și spune: „Hei! Vă mai aduceți aminte de profeția lui despre Sodoma și Gomora? Încă nu s-a împlinit, dar se va împlini cu siguranță într-o bună zi. Dumnezeu va distruge Babilonul și tot atunci își va întoarce copiii acasă și-i va apropia cu inimile lor de El. Atunci li se vor ierta toate păcatele”.

Spre deosebire de Isaia, Ieremia a profețit când Babilonul se afla în culmea puterii și gloriei. La puțină vreme după aceea, Cir a cucerit cetatea, dar n-a distrus-o. Babilonienii au încetat însă să existe ca națiune. I-a înghițit imperiul medo-persan și cincizeci de mii de iudei au primit permisiunea de a se întoarce acasă în Israel. Mulți dintre ei credeau că venise vremea să se împlinească promisiunile despre restaurarea poporului ales. S-au dus acasă așteptându-L pe Mesia, dar n-au găsit decât necazuri, dureri de cap, probleme și suferințe. Nu-i de mirare că unii au început să se întrebe: „Ce rămâne din promisiunile în care am crezut?”

Atunci Dumnezeu a ridicat alți doi profeți care să le vorbească: pe Hagai și pe Zaharia. Ei i-au îndemnat să-și continue munca și să vegheze. Dumnezeu era la lucru pentru împlinirea promisiunilor, chiar dacă în orarul Lui trebuiau să aștepte mai mult decât ar fi vrut ei.

Să mergem împreună la pasajul din Zaharia 5. În primele șase capitole, profetul are o serie de opt vedenii, opt anunțuri făcute despre ordinea cronologică în care va lucra Dumnezeu cu Israelul până când va instaura cu ei împărăția mesianică. Să privim cu atenție la penultima vedenie.

„Îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și mi-a zis: „Ridică ochii, și privește ce iese de acolo. Eu am răspuns: „Ce este aceasta?” Și el a zis: „Iese efa.” Și a adăugat: „Aceasta este nelegiuirea lor în toată țara” (Zaharia 5:5-6).

Un coș de mărime mijlocie se ridica înaintea lui Zaharia, iar conținutul lui era acoperit de un capac greu ca de plumb, de mărimea unui talant. Când Dumnezeu a dat capacul la o parte, Zaharia a văzut o femeie. „Aceasta este nelegiuirea!” a zis îngerul (versetul 8). Este clar că imaginea ne spune că Dumnezeu ține sub control nelegiuirea și nu o lasă să se manifeste în toată puterea ei. Mai mult, Zaharia vede cum femeia „nelegiuire” este aruncată înapoi în coș:

„Și i-a dat brânci în efă, și a aruncat bucata de plumb peste gura efei. Am ridicat ochii și m-am uitat, și iată că s-au arătat două femei. În aripile lor sufla vântul: ele aveau aripi ca ale cocostârcului. Au ridicat efa între pământ și cer. Atunci am întrebat pe îngerul care vorbea cu mine: „Unde duc ele efa? “ (Zaharia 5:9-10).

Răspunsul este plin de semnificație:

„El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în țara Șinear, ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei” (Zaharia 5:11).

Unde am mai auzit noi de câmpia Șinear? În Geneza 10 – 11. „Nelegiuirea” este trimisă înapoi în locul de unde a început. Nelegiuirea este trimisă înapoi în Babilonia, în țara Șinear „ca să fie așezată acolo și să rămână pe locul ei”.

Imperiul Babilonian tocmai căzuse. Iudeii se întorseseră în țara lor și se întrebau dacă venise vremea ca profețiile făcute de Isaia și Ieremia despre restaurarea împărației să se împlinească. Zaharia se ridică și spune: „Nu încă. Nelegiuirea lumii este ținută încă sub control. Va veni însă o zi în care nelegiuirea va fi eliberată din strânsoarea divină și așezată în țara Șinear ca să se manifeste acolo. La vremea potrivită, nelegiuirea se va arăta public acolo. Dacă este ca profeția lui Zaharia să se împlinească, Babilonul va trebui reconstruit încă o dată și va reveni în primul plan al activităților umane.

Am urmărit împreună un rezumat al istoriei lumii și am identificat două cetăți distincte și semnificative: Babilonul care i se împotrivește pe față lui Dumnezeu și Ierusalimul, cetate aleasă și preaiubită de Dumnezeu.

În istoria de până acum, cetatea orgoliului omenesc a distrus cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul. Dumnezeu ne spune însă că meciul nu s-a sfârșit. Cu mult înainte ca evenimentele să se întâmple, Isaia a prevestit nu numai că Babilonul va distruge Ierusalimul, ci și că Dumnezeu va distruge Babilonul, în „ziua Domnului”, când poporul ales va fi reașezat în prerogativele promisiunilor divine.

O sută de ani după Isaia, Babilonul a cucerit și distrus Ierusalimul. Dumnezeu l-a ridicat atunci pe Ieremia ca să spună: „Da, dar acesta nu este sfârșitul! Aduceți-vă aminte și de restul profeției lui Isaia. Dumnezeu va distruge Babilonul și în zilele acelea, în vremurile acelea, El îi va întoarce pe ai Săi în țara lor, le va ierta păcatele și va împlini față de ei toate promisiunile făcute.”

Cei care l-au ascultat pe Ieremia au văzut Babilonul căzând sub atacul lui Cirus. Cincizeci de mii de iudei s-au întors acasă din robie și se întrebau dacă cucerirea Babilonului de către Cir nu însemna cumva începutul împlinirilor profetice. Dumnezeu le-a răspuns prin Zaharia: „Încă nu. Eu țin încă nelegiuirea lumii sub control. Într-o bună zi însă, nelegiuirea aceasta va domni iarăși în câmpia Șinear. Profețiile se vor împlini toate. Ele sunt sigure. Vremea lor n-a sosit însă încă.”

Frumoasa și Fiara

Să mergem acum la Apocalipsa. V-am promis la început că vom traversa Biblia de la Geneza până la Apocalipsa și acum suntem aproape la capăt. Pe drum am sărit câteva locuri în care ne-am mai fi putut opri, dar am ales să zăbovim doar în locurile cele mai importante.

Apocalipsa 6 – 19 descrie o perioadă viitoare de șapte ani înainte de cea de a doua venire a Domnului Isus pentru instaurarea Impărăției. În Apocalipsa 11 găsim istoria celor doi profeți care vor fi uciși de Antichrist. Versetul 8 ne spune:

„Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății cea mare, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor”.

Este foarte semnificativ că, deși poate fi asemuită cu Sodoma și Egiptul din cauza păcatelor ei, cetatea Ierusalim nu încetează să fie în ochii lui Dumnezeu „mare”. Mult a fost păcatul îngrămădit între zidurile ei, dar și mare a fost Jertfa Domnului lor! Cu toate că Ierusalimul a fost profanat de prezența lui Antichrist, Dumnezeu continuă să-l numească „cetatea cea mare”.

Să mergem acum la Apocalipsa 16:7 Aceasta este ultima urgie cu care este lovit pământul înainte de revenirea Domnului Isus.

„Al șaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Și din Templu, din scaunul de domnie, a ieșit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!”

S-a încheiat seria pedepselor trimise asupra pământului și acum urmează evenimentul final: revenirea Domnului Isus în slavă:

„Și au urmat fulgere, glasuri, tunete, și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur așa de mare” (Apocalipsa 17:18).

Ni se spune care va fi efectul imediat:

„Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți”.

Cetatea aceasta este Ierusalimul. Știam deja din Vechiul Testament că va fi un mare cutremur de pământ chiar cu puțin înainte de revenirea lui Mesia. Pământul de sub oraș se va despica și „cetetea cea mare” va fi împărțită în trei sectoare. Textul continuă cu descrierea efectului cutremurului asupra celorlalte cetăți de pe pământ:

„ … și cetățile Neamurilor s-au prăbușit …”

Ne întrebam unde sunt Parisul, Moscova, Tokyo, Washingtonul și New Yorkul în Biblie. Iată-le. Când Ierusalimul va fi împărțit în trei, toate orașele mari de pe suprafața pământului vor fi dărâmate de teribilele unde de șoc. Ioan adaugă însă ceva special la această descriere:

„ Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui” (Apocalipsa 16:19).

Iată cea de a doua cetate care este „mare” în ochii lui Dumnezeu. Toate celelalte mărețe orașe ale diferitelor civilizații de pe pământ sunt numite generic „cetățile Neamurilor”. Numai două cetăți se bucură de o evaluare specială și de un statut de excepție: Ierusalimul și … Babilonul. Ioan vorbește clar și direct, dar sunt oameni care vor să ia aceste numiri doar în sens figurativ, transformântu-le în categorii spirituale, nu în orașe locale reale. Da-ți-mi voie să vă spun părerea mea.

Ori de câte ori avem de a face cu pasaje profetice cel mai bine este să căutăm să le înțelegem mai întâi în sensul lor literal cel mai direct. Numai în cazul când acesta lipsește cu deșăvârșire, putem să căutăm o „spiritualizare” indirectă.

Majoritatea pasajelor profetice au avut și au primordial un sens direct și literal, chiar dacă probabilitatea împlinirilor profetice pare pentru un timp minimă.

Când Dumnezeu a anunțat în Vechiul Testament că Mesia se va naște într-un orășel minuscul ca Betleemul, mulți s-au îndoit. Profeția nu părea realistă. Betleemul nu era băgat în seamă de nimeni. Totuși, atunci când a venit vremea să se nască fiul Mariei și al lui Iosif, unde s-a născut? În Betleemul din Iudeea.

Când Dumnezeu a spus că Isus se va naște dintr-o fecioară, nimeni n-a putut să crează că este vorba despre ceva literal. Au presupus că este vorba despre „o figură de stil”. Când s-a împlinit însă vremea să se nască Mesia, din cine s-a născut? Dintr-o fecioară.

Când Dumnezeu a anunțat că Mesia va intra în Ierusalim pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe puțini au fost cei care au crezut, dar în ziua cea mare cum a intrat Isus în Ierusalim? Călare pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe.

Este foarte clar că atunci când Dumnezeu anunță mai dinainte ceva, chiar dacă celor din vremea aceea li se pare de necrezut, El se ține de cuvânt, El are și puterea să împlinească.

Când Dumnezeu anunță prin Isaia, prin Ieremia și prin Zaharia că cetatea Babilon, poporul din Babilon și regiunea Șinear unde a fost clădită pentru prima dată cetatea vor fi în ființă înainte de revenirea Domnului Isus și într-o foarte puternică dezvoltare, cu influențe asupra lumii întregi, eu sunt convins că trebuie să-L cred pe cuvânt. Dumnezeu anunță nu numai că Babilonul va exista, dar și că va exista pentru a fi judecat cu toată asprimea. Dumnezeu anunță în cartea Apocalipsei că trebuie să termine ceea ce a început în cartea Genezei.

Să trecem puțin prin conținutul capitolelor 17 și 18. Zece la sută din cartea Apocalipsei se ocupă în mod special cu Babilonul. Dacă este așa de important pentru Dumnezeu, trebuie să studiez cu și mai mare atenție. și să caut să înțeleg. În Apocalipsa 17:5, ne este prezentată o femeie care călărea pe o fiară. Pe frunte avea un nume, o taină: „Babilonul cel mare”.

În capitolul 18, Dumnezeu descrie o putere economică mondială. Care este numele ei? „Babilonul cel mare” (Apoc. 18:2). Conținutul celor două capitole merge în paralel. Iată un tabel care grupează conținutul lor:

BABILONUL APOCALIPTIC

Apocalipsa 17

Apocalipsa 18

„Babilonul cel mare” – 17:5 „Babilonul cel mare” – 18:2
„Și femeia, pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” – 17:18 „Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! într-o clipă ți-a venit judecata!” – 18:10
„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare” – 17:4 „Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subțire, cu purpură și cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare…” – 18:16
„Ținea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei” – 17:4 „Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” – 18:6
„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”           – 17:2 „Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” – 18:3
„Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Isus. “- 17:6 „Și pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost jungheați pe pământ” – 18:24

Care este concluzia? Ce vreau să arăt cu acest tabel?

În Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a spus că Babilonul a fost locul în care a început răul pe fața pământului după potop. Apoi, El ne anuță: „Am să pedepsesc Babilonul pentru tot răul pe care l-a făcut și am să reașez poporul Meu în legămintele făgăduințelor sfinte”. Acum, la sfârșitul Bibliei, în Apocalipsa, Dumnezeu reia aceste două teme și ne spune: „Știți ceva? Vreau să vă spun ce am să-i fac Babilonului, cetății care va fi iarăși mare și tare la vremea sfârșitului. Babilonul va fi o cetate foarte bogată, cu influență puternică asupra întregii lumi. În plus, reputația ei va fi că i-a chinuit și persecutat pe copiii Mei. Am să nimicesc Babilonul cu desăvârșire.”

Pe baza acestor înștiințări venite de la Dumnezeu, sunt convins că Babilonul de odinioară va fi reconstruit. Lucrarea a și început deja cu foarte ambițiosul … Sadam Huseim.

Surpriza lui Sadam: Babilonul se întoarce

SnXb1d7În anul 1990, lumea întreagă a fost uimită când Sadam Huseim a invadat Kuveitul. Ceea ce au uitat mulți, sau n-au băgat de seamă, este că în același timp a mai avut loc și o altă invazie: Siria a intrat în Liban. De ce s-a vorbit așa de puțin despre ceea ce a făcut Siria și așa de mult despre ceea ce a făcut Iraâul cu |uveitul? Răspunsul este ascuns într-un cuvânt care este din ce în ce mai mult pe buzele tuturor oamenilor din lume: petrolul.

Lumea internațională a reacționat așa de rapid și de violent pentru că Sadam Husein, omul care stăpânea deja 12% din rezervele mondiale de petrol se făcuse peste noapte proprietar peste 25% din petrolul lumii, iar dacă l-ar fi lăsat să invadeze și Arabia Saudită, cum dorea el, Sadam ar fi ajuns să dețină cam 50% din petrolul lumii.

La bursele lumii, prețul petrolului a explodat pentru câteva zile și n-a coborât la cotele normale decât după ce America și-a trimis forțele armate să apere Arabia. Dacă America n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să împiedice planurile lui Sadam Husein, omul acesta ar fi cucerit în doar câteva săptămâni resurse naturale care l-ar fi făcut cel mai bogat și puternic dictator al lumii. Nu-i de mirare că, în fața unei asemenea perspective, țările lumii au acceptat foarte repede să facă parte dintr-o coaliție care să „elibereze” |uveitul.

Obișnuia să se spună: „Cine are puterea militară, are lumea la picioare”. Observația s-a schimbat în: „Cine are supremația tehnologică stăpânește lumea”, iar acum este din ce în ce mai clar că: „Cine are cele mai mari resurse de carburanți va stăpâni lumea”.

Oare de ce a ales Dumnezeu să așeze niște uriașe pungi subterane cu petrol tocmai sub teritoriile din Orientul Mijlociu? Răspunsul este foarte simplu: „Omenirea a clădit timp de secole o civilizație mândră și avansată care are însă un călcâi al lui Ahile … Supercivilizațiile mondiale, de la America, la Europa, la Japonia, la China și la India, au privit de sus înspre „prăfuiții pustiului” din străvechiul leagăn al omenirii. Nimeni nu mai credea ca acele țări și locuitorii lor vor mai avea ceva de spus care să fie demn de luat în seamă pe scena politică mondială. Simetria istoriei lui Dumnezeu cerea însă ca atenția lumii să se întoarcă încă o dată spre Israel, spre Babilon și spre problemele care au început strâmb și au rămas nerezolvate.

Ascunzând petrolul în subsolul țărilor străvechi, Dumnezeu a procedat ca și cu un ceas cu alarmă pe care-l pui să sune la ora fixă. „Cei care au urechi de auzit” și-au dat seama că de curând ceasul istoriei divine a sunat, iar suneria lui a readus atenția întregii lumi asupra regiunilor străvechi. Ce se îmtâmplă astăzi în Israel, Iraâ și în Iran se află pe pagina întâi a marilor cotidiene ale lumii. Motivul: petrolul! Lumea modernă este dependentă de petrol și economiile mondiale flămânde pot fi îngenunghiate peste noapte de o criză petrolieră.

America nu se află în Irak pentru a instala acolo democrația, ci pentru că democrațiile lumii sunt în pericolul de a ajunge la bunul plac al unor tirani orientali asemănători cu satrapii care au stăpânit în antichitate lumea.

Primul lucru pe care l-a făcut Sadam Huseim a fost să înceapă reconstrucția fizică a cetății străvechi. La puțin timp după ce a preluat puterea în 1979, Sadam a demarat un ambițios program de ridicarea zidurilor Babilonului pe chiar temeliile străvechi. Gestul lui a fost un coșmar pentru arheologi, dar asta nu l-a făcut să se oprească. După numai opt ani, Sadam inaugura între noile ziduri ale străvechiului Babilon „Festivalul Babilonului”. Toate zidurile Bagdadului erau împodobite cu un afiș multiplicat parcă la infinit. El purta chipul a două personalități așezate una lângă alta peste secole: prima era Sadam Huseim, iar cealaltă era … Nebucadnețar. Dacă priveai cu atenție observai repede că portretele fuseseră comandate în așa fel încât trăsăturile celor doi, fruntea, nasul, ochii, bărbia, să semene. Sadam a dat ordin ca afișul să-l anunțe lumii ca pe urmașul marelui împărat. Scopul „Festivalului Babilonului” era să pună în mintea tuturor arabilor că el este urmașul de drept, noul conducător care preia mantia stăpânului lumii antice.

6a00d83451c83e69e201901e68b77b970b-700wi

În anul 605 î.H. a ajuns împărat în Babilon un om remarcabil, numit Nebucadnețar. În cei patruzeci și doi de ani ai domniei lui, Babilonul și-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane până la porțile Egiptului, p’nă la Marea Roșie și p’nă la Golful Persic. Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu major își avea un templu măreț, construit într-un anume oraș. Zeii lor patronau soarele, luna, aerul, ploaia, iubirea, războiul și bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni fastuoase și elaborate, cu diferite ordine preoțești, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori și divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului și păzirea imperiului de forțele amenințătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Țara era condusă de un împărat, dar acesta se afla sub totala dominație a magicienilor și vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotăr’re și nici un eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice”. Zodii astrale și zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune la dispoziție o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduâ ar fi creat tot ce se vede din trupul mort al unei zeițe cu numele Tiamat.

iraq05-007-06

Dacă mergi astăzi în Babilon, poți intra în cetate prin „calea procesiunilor”. A fost reconstruită sala tronului din palatul imperial. În cadrul primului festival, câteva mii de oameni au defilat pe această cale îmbrăcați în uniformele armatelor babiloniene, proclamând renașterea cetății. Au fost deja reconstruite o serie de Temple și de clădiri. Un templu, „Ninmach Temple” a fost ridicat exact pe temeliile de odinioară.

Într-un timp record, două treimi din zidurile care înconjurau Babilonul au fost ridicate din nou. Întreg palatul lui Nebucadnețar a fost reconstruit înainte de „războiul golfului”. De fapt, Sadam a împânzit tot Iraâul cu palatele sale. De unde a avut Sadam atâția bani? Răspunsul este iarăși: petrolul!

Peste 20% din macaralele mari ale lumii sunt înălțate în Orientul Mijlociu. Cele mai multe și mai impunătoare construcții nu se mai înalță astăzi la Paris, Londra, Ne[ }orâ sau Chicago, ci în Dubai, în Arabia Saudită și în Oman. Cine a văzut imagini cu ceea ce se întâmplă în acele zone și-a dat seama că asistăm la o „orgie” a megalomanismului. Realizările spectaculoase de până acum ne îndreptățesc să credem că reconstrucția Babilonului va fi doar … un fleac pentru respursele și tehnologiile care sunt deja la dispoziția celor din Orient.

Care este sursa banilor necesari unor asemenea nemaintâlnite campanii de construcție: petrolul! Preluând terminologia apocaliptică, „grăsimea Neamurilor lumii” se întoarce acum în străvechea vatră a civilizației umane. Reconstruirea Babilonului nu mai este privită astăzi ca o imposibilitate, ci doar ca o simplă problemă de timp și de prioritate.

Al doilea lucru pe care l-a făcut Sadam a fost să încerce să pună mâna pe și mai mult petrol ca să se facă indispensabil economiilor lumii. El n-a reușit, dar unul din cei care-i vor urma vor reuși. Nu mă mir de loc să citesc în Apocalipsa că Babilonul va ajunge în final un centru al economiilor mondiale, iar pieirea lui îi va face pe mulți să-l bocească cu amar. Nici măcar Antichristul, care are puterea administrativă și militară mondială nu se poate descurca fără Babilon. Cetatea rebelă are supremația economică

„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei, și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, și au ajuns până în cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nelegiuirile ei.

Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși, și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin și tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, și nu voi ști ce este tânguirea!”

Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Și împărații pământului care au curvit și s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, vor plânge și o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, și vor zice:

„Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ți-a venit judecata!”

Negustorii pământului o plâng și o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subțire, de purpură, de mătase și de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeș, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier și de marmură; nici scorțișoară, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruțele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Și roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, și nu le vei mai găsi” (Apocalipsa 18:4-14).

Al treilea lucru pe care l-am făcut Sadam, deși Irakul are o populație predominant musulmană, chiar fanatică în credința lor, a fost să reîntoarcă țara la idolatria străveche. Unul din lucrurile care a fost reconstruit în Babilonul lui Sadam, dar n-a existat pe vremea lui Nebucadnețar, a fost „teatrul”. Alexandru Macedon l-a construit când a vrut să transforme Babilonul în capitala orientală a imperiului său. Primul „festival” pus la cale de Sadam a avut loc în incinta acestui „teatru” reconstruit pe locul și în dimensiunile vechiului edificiu. Procesiunea s-a încheiat cu un tribut închinat zeiței „Iștar”, zeița mamă a Babilonului, căreia i s-a acordat meritul de a fi patronat renașterea cetății. Un bărbat s-a închinat înaintea unei femei care o întruchipa pe Iștar și cuvinte rostite în limbile franceză, arabă și engleză au proslăvit această cetate eternă aflată acum sub patronajul lui Sadam.

Nu cred că este un accident că Babilonul apocaliptic este descris ca „mama curvelor și spurcăciunilor pământului” (Apoc. 17:5). Babilonul dintâi, ca și Babilonul al doilea de pe vremea lui Daniel, ca și Babilonul apocaliptic trebuie să aibă o puternică componentă de spiritualitate ocultă. Sursa și inspirația „rebeliunii” acestei cetăți este Satan însuși. Cele trei Babiloane istorice au fost tot atâtea încercări demonice de a bloca planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Iată de ce, Babilonul trebuie reconstruit și distrus chiar în preajma revenirii Domnului Isus pentru instaurarea împărăției mesianice.

Curva și Mireasa

Care a fost locul unde au început toate relele de după potop: Babilonul. Care este cetatea cea mai amintită în Biblie după Ierusalim: Babilonul. Care va fi cetatea nimicită înainte de iminenta coborâre „Noului Ierusalim” pe pământ: Babilonul. Paralela biblică dintre Babilon și Ierusalim nu se putea să lipsească tocmai din cartea Apocalipsei. Vreau să o vedem împreună așezând unul lângă altul două pasaje: Apocalipsa 17:1 și Apocalipsa 21:9

În Apocalipsa 17:1 ne este prezentată căderea Babilonului:

Mother-of-harlots

„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari”.

Identitatea acestei femei stricate a fost disputată de-a lungul istoriei. Reformatorii și cei care au suferit din cauza Bisericii Catolice au fost și unii chiar mai sunt de părere că femeia curvă este religia de Stat, care și-a pervertit loialitatea față de Christos din pricina concubinajului cu „mai marii” vremii”.

Există însă o precizare în caracterizarea făcută de Dumnezeu în textul Apocalipsei care pune la îndoială această interpretare:

„Cu ea au curvit împărații pământului, și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apoc. 17:2).

„A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte, pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (Apoc. 18:2-3)

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în cpmentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

egyptian

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

dagon1

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Învățătorii mincinoși nu pot exista într-un vacuum. Ei au nevoie de o audiență binevoitoare. Masele populare vor fi caracterizate la vremea sfârșitului de o fascinație după lucruri neadevărate, care să le satisfacă pornirile lor apostate:

„Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Timotei 4:3-4).

Evenimentul prevestit de el va avea un caracter mondial. Atunci se vor împlini cuvintele psalmului 2:

„Pentru ce se întărâtă neamurile, și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!” (Ps. 2:1-3).

Civilizația „post-creștină” va căuta să șteargă din societate orice mărturie despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea înalt, și se va încumeta să schimbe vremurile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Apostazia” despre care ne vorbește apostolul Pavel va fi o lepădare nu numai a „spiritului” creștinismului autentic, ci și a literei lui. Omenirea se va lepăda „in corpore” de Christos, va face legământ cu făpturi spirituale venite din sferele cerești și-L va blestema pe față pe Dumnezeu chiar și atrunci când acesta va trimite asupra ei teribilele plăgi ale Apocalipsei:

„Și au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor și din pricina rănilor lor rele, și nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:9,11,21).

Nu este de mirare că Dumnezeu ne spune despre Babilonul apocaliptic că:

„ … A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat” (Apoc. 18:2)

„Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:13-14).

Notați că cel care se apropie de Ioan cu chemarea din Apocalipsa 17:1 este unul din îngerii care are potirele mâniei în mâini. Uitați-vă acum la Apocalipsa 21:9

„Apoi, unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!”

Acestea sunt singurele două locuri în care vine la Ioan unul din cei șapte îngeri. Paralela este clară și mesajul este evident.

În capitolul 17 din Apocalipsa i se spune lui Ioan: „Vino să-ți arăt judecata unei curve”. În capitolul 21, lui Ioan i se spune: „Vino să-ți arăt o mireasă!”

O curvă și o mireasă.

be0306e1ad7644e615cca20f59540b90                 bride

Două femei cum nu se poate mai deosebite una de cealaltă în ochii lui Dumnezeu.

„Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:10-11).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa.

Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară:

„În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea. Porțile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. în ea vor aduce slava și cinstea Neamurilor” (Apoc. 21:22-26).

 

CELE DOUĂ FEMEI DIN APOCALIPSA

„Apoi unul din cei șapte îngeri, care țineau cele șapte potire, a venit de a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari” – 17:1 „Apoi, unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire, pline cu cele din urmă șapte urgii, a venit și a vorbit cu mine, și mi-a zis: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!” – 21:9
„în pustie” „pe un munte mare și înalt”
Babilonul a căzut Noul Ierusalim coboară

Aici se sfârșește în Biblie „Istoria celor două orașe”. Amândouă au început în Geneza.

Una a ridicat pumnul spre Dumnezeu zicând: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vrem să trăim fără Tine”.

Cealaltă a fost aleasă de Dumnezeu zicând: „Mă voi cobor’ să binecuvântez pe aceia care se vor apropia de Mine cu credință și ascultare smerită”.

Cele două orașe sunt istorice și în istoria de până acum pare că cetatea mândriei omenești biruiește. Dumnezeu ne sfătuiește să așteptăm însă până la sfârșit. În ultima scenă a dramei istoriei umane cele două orașe vor exista iar. De data aceasta însă cetatea rebelilor va fi distrusă pentru totdeauna, iar finalul va încununa Noul Ierusalim cu o slavă strălucită și eternă. Dumnezeu câștigă, iar aceasta n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru nimeni.

 

Advertisements