Cine ne-a lăsat planul profetic?

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Cine deschide Biblia, se poate apropia de ea din două direcții, care caracterizează două școli de gândire cu opinii distincte: una pe orizontală și alta pe verticală, una culturală și alta spirituală, una dinafară spre înăuntru, iar cealaltă dinăuntru în afară.

Unii privesc Biblia ca pe un produs literar al civilizației din Orientul Mijlociu, care poate fi studiat împreună cu alte documente din aceeași clasă, apărute în aproximativ aceeași perioadă. Unul din meritele acestei metode este că ni-i descoperă pe autorii cărților biblice ca oameni normali, preocupați în viață și cu alte scopuri decât acela de a primi revelația lui Dumnezeu sau de a I se închina prin tot felul de acte sacramentale. A susține contrariul, și deci a-i izola pe autorii cărților sfinte de viața cotidiană și de evenimentele contemporane, ar fi o încercare artificială, contrară realităților istorice, care ne prezintă multe națiuni și o pluralitate de sisteme religioase care și-au intersectat cursul cu poporul și religia lui Iehova(2 Împ. 23:1-25). În același timp, însă, trebuie să spunem că o astfel de metodă comparativă prezintă cel puțin câteva dezavantaje majore. Cel mai important este că între cultura biblică și cultura altor civilizații sau religii contemporane din jur există, în ciuda asemănărilor, deosebiri fundamentale. Realitatea ne obligă să observăm că, în timp ce toate celelalte religii din Orientul Apropiat au dispărut, religia lui Iehova este cu noi și astăzi. Supraviețuirea ei a fost înlesnită tocmai de elementele care o disting de toate celelalte forme religioase orientale.

A doua școală de gândire se apropie de Biblie căutând să afle în primul rând ceea ce spune Biblia despre ea însăși. Aceasta nu înseamnă o ignorare a istoriei, geografiei sau a religiilor din Orientul Mijlociu (căci pe toate acestea le vom găsi prezentate distinct în chiar paginile Bibliei!), ci înseamnă o examinare atentă a caracteristicilor specifice care fac din Biblie un produs unic, imposibil de asemănat, comparat sau confundat cu vreuna din celelalte scrieri de literatură sau de religie ale lumii.  O astfel de caracteristică specifică a Bibliei este ideea fundamentală că Iehova, Dumnezeul Creator transcendental, dorește să mențină o comunicare, un dialog cu poporul care I se închină și căruia îi descoperă „planul profetic”.

Biblia debutează cu o prezentare a modului în care a creat Dumnezeu cerurile și pământul. Urmează apoi imediat detalii despre facerea celei dintâi perechi de oameni (Gen. 1:26) și despre primele dialoguri dintre Creator și Creatură (Gen. 1:28-30). Ni se spune apoi că părtășia inițială dintre Dumnezeu și om a fost fracturată de căderea lui Adam și Eva în păcat (Gen. 3:23), dar și că în ciuda acestei răscoale a omului împotriva autorității divine, Dumnezeu a continuat să comunice cu omenirea. Și în Vechiul Testament și în Noul Testament, conceptul de bază care străbate toate cărțile Bibliei și care este acceptat prin credință de toate personajele Bibliei, este că Dumnezeu l-a creat pe om pentru părtășie cu divinitatea. Ca să mențină această părtășie, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, iar după căderea lor, și-a exprimat dorința de a reface părtășia inițială („umblarea cu Dumnezeu”) printr-o și mai deplină revelație a Persoanei și a planurilor Sale.

Revelația divină

Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Moise, Samuel și multor altor persoane din Vechiul și Noul Testament. Profetul Amos merge așa de departe cu certitudinea despre intenția lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii încât scrie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). Acest concept al „revelației” („descoperirii”) poate fi întâlnit cu o notabilă frecvență în foarte multe cărți ale Bibliei.

Însemnătatea termenului

Cuvântul „revelație” poate avea un sens activ sau unul pasiv, după cum el numește sau actul prin care Dumnezeu comunică cu oamenii sau conținutul mesajului comunicat („descoperit”).

În Vechiul Testament primează sensul activ. El descrie procesul prin care Dumnezeu a intrat în legătură cu anumite persoane, ce cuvinte le-a spus, ce fel de vise sau viziuni le-a dat, și prin ce fapte S-a făcut cunoscut. În Noul Testament, apare cu intensitate sensul pasiv al termenului, identificând calitatea și semnificația mesajului care ne-a fost transmis, precum și imensa responsabilitate pe care o avem în fața lui (2 Ioan 9; 2 Tim.1:13; 3:14; Apoc. 22:18-19).

Revelație prin fapte și revelație prin cuvânt

Este evident că Dumnezeu se „descoperă” pe Sine prin lucrările pe care le face. Scoaterea poporului Său din Egipt, împreună cu toate acele minuni care au însoțit-o, este una dintre cele mai mari revelații ale lui Iehova din Vechiul Testament. Această revelație prin fapte sau lucrări a fost însă însoțită și de o revelație prin cuvinte. Iehova a vorbit cu oamenii care va fi semnificația lucrării Sale înainte de Exod (Exod 3:2-10), în timpul Exodului (Exod 12:12) și după Exod (Exod 20:2).

„Atunci le-am zis: „lepădați fiecare urâciunile care vă atrag privirile și nu vă spurcați cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

„Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea și n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile și n-au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gând să-Mi vărs mânia împotriva lor, în mijlocul țării Egiptului. Dar am avut în vedere Numele Meu, ca să nu fie pângărit în ochii neamurilor printre care se aflau și în fața cărora Mă arătasem lor, ca să-i scot din țara Egiptului. Și i-am scos astfel din țara Egiptului, și i-am dus în pustie” (Ezec. 20:6-10).

Este clar că Dumnezeu a considerat că revelația prin lucrările Sale nu este suficientă. Slujitorii Lui din fiecare generație au continuat să le „amintească” celor din jur despre „lucrările” din trecut și să le „lămurească” semnificația lor spirituală.  Fără semnificația lor teologică, lucrările lui Dumnezeu s-ar fi pierdut repede în negura uitării.

Revelația prin lucrări și prin cuvânt nu s-a produs doar ca o mărturie rece despre un Dumnezeu distant, desprins de existența cotidiană. Dimpotrivă, revelația a avut întotdeauna intenția de a le reaminti oamenilor că scopul final al lui Dumnezeu este să se implice total în viața omenirii și să-i readucă pe oameni în părtășia familiei divine. Istoria revelată în Cuvântul lui Dumnezeu este o narațiune răscumpărătoare. Ea urmărește refacerea intimității dintre Creator și creatură. Chiar și când sunt punitive în natură (pedepse, judecăți, nenorociri), lucrările săvârșite de Dumnezeu ne descoperă că, în esența ei, voia lui Dumnezeu este bună și binevoitoare. Tot ce face Dumnezeu, face spre binele nostru.

Termenul principal pentru a denumi „revelația” este în Vechiul Testament „gala” (a dezveli, a lăsa deschis, a expune), iar în Noul Testament „apo\al]pto” (de la grecescul „apo\alopsis” – a descoperi, a comunica un mesaj, a dezveli).

Necesitatea revelației divine

Pot fi date două motivații fundamentale pentru revelație. În primul rând, „Iehova” există dincolo de granițele limitelor noastre de spațiu și timp. Apostolul Pavel, vorbind filosofilor din Atena, încearcă să pună în cuvinte această realitate „transcendentală” :

„Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: „Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:24-28).

Unul dintre cosmonauții sovietici care s-a întors din spațiul cosmic a spus că nu L-a văzut pe Dumnezeu acolo. Din felul în care ne descoperă Biblia natura lui Dumnezeu, nici nu ne putem aștepta să-L întâlnim prin intermediul simțurilor noastre. El ne-a așezat anumite „hotare” peste care nu putem trece „dincolo”. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este posibilă decât dacă Dumnezeu însuși ia inițiativa și ni se „descopere”, comunicând cu noi pe căi prin care Îl putem întâlni și înțelege. Biblia ne spune că Dumnezeu folosește căi adaptate simțurilor noastre de ființe care trăiesc într-un trup cu cinci simțuri. El „vorbește”, ni se arată ca să-L putem „vedea”; simțim cum se cutremură pământul în prezența Sa.

În al doilea rând, Biblia ne spune că, prin Adam și Eva, omenirea a „căzut” în păcat și este lipsită de slava lui Dumnezeu. Poetul creștin Costache Ioanid scria, pe drept cuvânt, că:

„Înaite de a fi ceea ce suntem,

Am fost aceea ce vom fi,

Căci moartea nu-i o nimicire,

Ci-i noaptea înspre-o nouă zi!”

Ca o pedeapsă pentru neascultare, Dumnezeu l-a făcut pe om, pentru o vreme, „mai prejos de îngeri”. Expresia ne lasă să înțelegem că statutul și starea noastră actuală este una de „ființe handicapate temporar”. În aceasta temniță a păcatului, glasul lui Dumnezeu nu ajunge la noi decât dacă Dumnezeu se coboară la noi, ca un act de favor nemeritat, cu scopuri de recuperare.

Revelația – generală sau specială

Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat tuturor oamenilor prin lucrările pe care le-a făcut. În afară de această „revelație generală”, Biblia ne prezintă cazuri de „revelație specială”, incidențe în care Dumnezeu le-a vorbit în mod expres doar anumitor persoane alese din șuvoiul umanității.

În categoria „revelației generale” putem enumera șapte „ediții” ale revelației adevărului divin.

 

1. – Scrisă în natura creată

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” – (Psalm 19:1).

„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” – (Rom. 1:20).

 

2. Scrisă în conștiința umană

„Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” – (Rom. 2:14-16).

 

3. Scrisă pe table de piatră

„Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo. Eu îți voi da niște table de piatră cu Legea și poruncile, pe care le-am scris pentru învățătura lor” – (Exod 24:12).

 

4. Scrisă în Isus Hristos  – Cuvântul întrupat

„Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” – (Ioan 1:14).

 

5. Scrisă în cărțile Bibliei

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” – (2 Tim. 3:16).

 

6. Scrisă în inimile credincioșilor:

„Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor: Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” – (Evrei 8:10).

 

7. Scrisă prin viața publică a credincioșilor:

„Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne” – (2 Cor. 3:2-3).

 

În categoria „revelației speciale” putem enumera visurile, vedeniile și comunicațiile verbale.

„Ascultați bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot așa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înțeles, ci el vede chipul Domnului” – (Num.12:6-8).

Din punct de vedre calitativ, revelația lui Dumnezeu și-a atins punctul maxim în întruparea Fiului Său, Isus Hristos:

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte” – (Ev. 1:1-3).

Revelația progresivă

Cine citește Vechiul Testament, își dă seama foarte repede că Dumnezeu nu le-a descoperit de la început oamenilor totul despre ființa și planurile Sale. El a preferat să le dea revelația în secvențe progresive care au adăugat fiecare la ceea ce era deja cunoscut din revelațiile anterioare. De exemplu, Dumnezeu și-a făcut cunoscută voia ca Avraam să părăsească țara sa (Gen. 12:1) și să meargă într-o țară pe care o vor moșteni urmașii săi (Gen. 12:7). Mai târziu, Dumnezeu le-a descoperit că acești urmași ai lui Avraam vor stăpâni țara promisă doar după ce vor fi asupriți într-o țară străină pentru un timp de 400 de ani (Gen. 15:13). Acest caracter progresiv al revelației este evident în toate cărțile Bibliei și este ilustrat cum nu se poate mai bine de „secvențele de revelație” pe care le-au avut profeții despre „slava viitoare.”

Conceptul de revelație progresivă nu trebuie înțeles doar ca o adăugire cantitativă de informații, ci și ca o progresie calitativă a mesajului ei. De exemplu, Isus Hristos a spus clar că El a venit „nu ca să strice Legea sau proorocii, ci ca să le împlinească” (Matei 5:17).  Această „împlinire” sau atingere a scopului inițial avut de Dumnezeu, nu distruge Legea sau proroocii (Vechiul Testament), ci le adaugă o „noutate”, prin contrast cu care ele devin „învechite.” În acest sens, autorul epistolei către Evrei poate spune: „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi” (Evrei 8:13).  Prin urmare, Vechiul Testament, ca întreaga revelație din trecut, rămâne Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie reanalizat și înțeles în lumina revelației mai complete a Noului Testament. Comentatorii Bibliei obișnuiesc să spună pe drept cuvânt că: „Noul Testament s-a aflat în sămânță în cel Vechi, iar Vechiul Testament se înțelege lămurit doar în lumina completă a celui Nou.”

Revelația salvatoare

Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne-a dat revelația doar ca să ne satisfacă curiozitatea umană, ci ca să-și împlinească scopul Său primordial, care este mântuirea noastră.  Ținta lui Dumnezeu este să refacă umanitatea căzută în păcat și s-o readucă în părtășia desăvârșită a unității divine:

„Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi
i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24).

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El (Hristos), și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1:19-20).

Din această cauză, revelația lui Dumnezeu trebuie să întâlnească în noi un răspuns de încredere și ascultare deplină. Ca revelația
să-și împlinească scopul cu Avraam, a trebuit ca Avraam să pășească prin credință și să înceapă o viață de totală supunere față de Dumnezeu. Tot la fel stau lucrurile cu oricare altă revelație dată de Dumnezeu în Scriptură. O mulțime de bărbați și femei au auzit revelația răspândită prin cuvintele Domnului Isus în perioada în care trăia El pe pământ. Urechile și mințile lor au fost în contact cu adevărul divin. Această revelație nu și-a atins însă scopul decât în viața acelora care au avut credință și care au fost gata să I se supună lui Dumnezeu:

„Mulți din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?”  … Din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vă duceți?”

„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:60,66-69).

Revelația scrisă

Biblia nu ne spune nicăieri că toată revelația răspândită de-a lungul timpului de Dumnezeu este cuprinsă în paginile scrise. Dimpotrivă, evangheliile ne spun clar că  „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25).  La fel stă situația cu fiecare generație care a trăit sub lumina revelației divine în Vechiul Testament. Multe din mesajele lui Dumnezeu nu au fost destinate decât celor care au trăit în acea generație. Totuși, pentru învățătura generațiilor viitoare, anumite părți ale revelației au fost destinate să fie înregistrate în scris și păstrate. Rezultatul este culegerea de texte inspirate pe care le găsim între coperțile Bibliei.

Majoritatea înregistrărilor scrise sunt cronici ale planului făcut de Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii. Biblia ne învață că Dumnezeu a hotărât scurgerea istoriei
într-o serie de secvențe succesive în care evenimentele duc spre un punct culminant în care se va împlini voia Sa desăvârșită. Oameni aleși de Dumnezeu au fost „inspirați” să scrie aceste evenimente pentru învățătura și pregătirea generațiilor viitoare:

„Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să știți că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21).

„Pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre. Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. … Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce vă vestesc Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:9-12).

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor” (1 Cor. 10:11).

Revelația scrisă, inspirată de Dumnezeu

Cu toate că „inspirație” nu este un cuvânt biblic, el descrie un concept exprimat în terminologia Scripturii. Cuvântul folosit în traducerea românească este „insuflat” („Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos …” – 2 Tim. 3:16).  În originalul grec, termenul folosit este „theopneustos” (de la Theos = Dumnezeu și pneuma = suflare).  Putem spune că „Biblia este inspirată de Dumnezeu”, în sensul că Dumnezeu i-a influențat pe oameni să aștearnă pe hârtie exact cuvintele pe care le citim noi astăzi. Asta nu înseamnă că în Biblie nu sunt și pasaje în care întâlnim înțelepciunea și cuvintele oamenilor sau chiar a demonilor. Inspirația Scripturii a determinat însă care din aceste cuvinte să fie înregistrate în scris și care nu.

Inspirația cărților biblice nu trebuie confundată cu „inspirația” despre care vorbim atunci când ne referim la produsele excepționale ale geniilor umane. Noi spunem că Sha\espeare a fost inspirat să scrie sau că Michelangelo a fost inspirat când a creat opere de artă, dar această inspirație nu este de origine divină, ci doar o exprimare neobișnuită a capacității omului de a crea. Această formă de „inspirație” este mai degrabă o expresie a capacităților umane duse la extrem, o depășire a normelor de mediocritate generale. „Inspirația divină” prezentă în Biblie o face un produs al divinității, un mesaj pornit de la Dumnezeu spre umanitatea căzută în ruina păcatului.

Revelația primită prin Duhul Sfânt

Agentul principal al revelației este Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a trinității divine. Ambii termeni folosiți în Vechiul și Noul Testament pentru „duh” pot fi traduși „vânt” sau „suflare”. Ideea din spatele terminologiei este că Scriptura este  „insuflată” de Dumnezeu și a fost primită de cei care au scris-o , tot așa cum se primește aerul în plămâni prin „inspirație”. Orice încercare de a intra în detaliile procesului prin care Duhul Sfânt le-a transmis oamenilor ce trebuie să scrie se va izbi întotdeauna de neputința noastră de a înțelege fenomenele spirituale. Asemenea vântului, „Duhul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3:8).

Revelația scrisă prin agenți umani

Venită la noi prin intermediul oamenilor inspirați să scrie, Biblia păstrează aroma personalității fiecărui autor al cărților sfinte. Putem distinge personalitatea lui, stilul, pasiunile lui, educația primită, precum și condițiile sociale în care a trăit. Psalmiștii scriu în versuri, autorii proverbelor folosesc rima populară, iar elegantul limbaj folosit de Isaia se deosebește clar de felul în care folosesc cuvintele Amos și Osea. În procesul inspirației, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra minții celor care au scris, într-un mod tainic, ce nu
le-a anulat sau deformat personalitatea.

Ca rezultat final al inspirației, Biblia este în întregime un produs divin, dar tot în întregime și un produs uman. Această aparentă contradicție nu se poate soluționa decât dacă ne aducem aminte că și Domnul Isus, Cuvântul întrupat, a fost o astfel de paradigmă: sută la sută Dumnezeu și sută la sută om (Dumnezeu adevărat și om adevărat).

Revelația literală

Biblia susține că tot cuprinsul ei este de origine divină. Asta nu înseamnă că fiecare cuvânt este izvorât din înțelepciunea lui Dumnezeu, ci mai degrabă că fiecare cuvânt a fost acceptat să fie în Biblie prin înțelepciunea divină a Duhului Sfânt. Pasaje în care ne întâlnim cu secțiuni din cronicile de curte ale împăraților păgâni, decrete ale lui Cir, fragmente citate din lucrările poeților greci, sau gânduri de-ale diavolului, nu sunt în Biblie ca mesaje ale lui Dumnezeu pentru noi, ci doar ca decor omenesc și demonic în care se desfășoară lucrarea mântuitoare a revelației răscumpărătoare. Minciunile șarpelui în grădina Edenului, ispitirile cu care a căutat
să-L distrugă pe Hristos, șovăielile umane și neascultările de tot felul, sunt toate legate prin inspirație într-un mănunchi din care iese în evidență planul lui Dumnezeu cu noi și direcțiile pe care trebuie să meargă fără șovăire ascultarea noastră.

„Inspirația literală” înseamnă că fiecare cuvânt din originalul scrierilor a fost așezat acolo pentru că Dumnezeu, numai Dumnezeu și întru totul Dumnezeu a hotărât așa. Ca să fie precis ă în ansamblul ei, revelația biblică a trebuit să fie absolut de precisă în aranjarea fiecărui cuvânt scris. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt, ci, mai degrabă, că Dumnezeu a influențat mintea umană a celor care au scris, făcându-i să aleagă din vocabularul familiar lor exact acele cuvinte, gânduri și expresii care au îmbrăcat mai bine mesajul originat în mintea divină. În acest sens, și numai în el, putem spune că fiecare cuvânt folosit de cei ce au scris cărțile sfinte este „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Fenomenul  profetic

Evreii obișnuiesc să spună: „Mi-a pus cuvinte în gură”, această expresie însemnând: „I-a spus ce să spună”. Când Ioab a trimis o femeie să-i vorbească împăratului David, el i-a spus: „Să-i vorbești așa și așa”. Și Ioab i-a spus ce trebuia să spună. Împăratul David și-a dat seama că în spatele cuvintelor femeii era înțelepciunea lui Ioab și a f ăcut-o să recunoască :

„Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toat ă treaba aceasta? Și femeia a răpuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit și a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte” (2 Sam. 14:19).

Dumnezeu l-a pregătit pe Isaia pentru a-l face purtătorul Său de cuvânt. El a trimis un serafim cu un cărbune luat din foc, zicând:

„Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit”. Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă! El a zis atunci: „Du-te și spune poporului acestuia …” (Isaia 6:7-9).

Când a fost trimis de Dumnezeu să profețească, Ieremia s-a împotrivit spunând că nu știe să vorbească. Atunci, Dumnezeu „Și-a întins mâna și mi-a atins gura. Și Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta …” (Ier. 1:9).

Într-un pasaj similar, Dumnezeu i-a spus lui Isaia: „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, …” (Isaia 51:16).

Lui Ezechiel i-a zis: „Fiul omului, du-te la casa lui Israel și spune-le cuvintele Mele!” (Ezec. 3:4). Au fost și timpuri când Dumnezeu i-a închis gura lui Ezechiel, ca să nu poată vorbi oamenilor: „Dar când iți voi vorbi, îți voi deschide gura, ca să le spui: „Așa vorbește Domnul, …” (Ezec. 3:27).

Pentateucul spune că Dumnezeu l-a ales pe Moise ca purtător de cuvânt către Israel:

„Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon și fratele tău Aaron va fi proorocul tău” (Exod 7:1).

Această stare de lucruri este explicată în alt text în felul următor: „Tu îi vei vorbi, și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut” (Exod 4:15).

În toate aceste exemple se vede clar că proorocii au fost crainicii lui Dumnezeu. Ei nu și-au luat cu de la sine putere această vocație, ci au fost puși de o parte de Dumnezeu și chemați în mod special, uneori chiar împotriva voinței lor. Profetul veritabil a fost un om care a primit un mesaj de la Dumnezeu pentru oameni.

„Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea” (Deut. 18:20).

Același avertisment împotriva profeților mincinoși îl găsim și în cartea lui Ieremia:

„Am auzit ce spun proorocii care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: „Am avut un vis! Am visat un vis!”  Până când vor proorocii aceștia să proorocească minciuni, să proorocească înșelătoriile inimii lor?  Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe care le istorisește fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinții lor Numele din pricina lui Baal?  Proorocul care a avut un vis să istorisească visul acesta și cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu!” (Ierem. 23:25- 28).

Când Domnul S-a apropiat de profeții Săi și i-a împuternicit să-I poarte mesajul, experiența lor este descris ă în Scriptură ca și cum mâna lui Dumnezeu ar fi fost așezată asupra lor. Iată ce este scris despre profetul Elisei:

„Și pe când cânta cântărețul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei” (2 Imp. 3:15).

Iar despre Ezechiel găsim scris:

„Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, preotul, … și acolo a venit mâna Domnului peste el” (Ezec. 1:3).

„Când m-a răpit Duhul și m-a luat, … și mâna Domnului apăsa tare peste mine” (Ezec. 3:14).

Ezechiel ne povestește cum a primit un vizitator de la Ierusalim:

„Dar mâna Domnului venise peste mine seara, înainte de venirea fugarului la mine și Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine dimineața. … Atunci Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: … “ (Ezec. 33: 22, 23).

Este evident că Ezechiel combină expresia „mâna Domnului” cu expresia „vedenii dumnezeiești” (Ezec. 40:1, 2).

Profeții Vechiului Testament au mărturisit că au experimentat vedenii atunci când au fost chemați de Dumnezeu în slujbă. Isaia spune:

„Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor și
v-a acoperit capetele, văzătorilor” (Isaia 29:10).

În anumite cazuri, profeții au văzut mesajul dat lor spre vestire:

„Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, …” (Isaia 13:1).

„Cuvintele lui Amos, … vedeniile pe care le-a avut el, …” (Amos 1:1).

Vechiul Testament mai spune și că Duhul
s-a pogorât asupra celor trimiși să vestească:

„Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei și vei fi prefăcut într-alt om” (1 Sam. 10:6), i-a zis Samuel lui Saul.

„Când au ajuns la Ghibea, iată că i-a ieșit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el și el a proorocit în mijlocul lor” (1 Sam. 10:10).

Când Domnul va turna Duhul Său peste orice făptură, rezultatul general va fi că toți vor profeți (Ioel 2:28).

Pentru că profeții și-au primit mesajul prin Duhul Sfânt ei au fost numiți și „oameni insuflați”:

„Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun sau dacă omul insuflat aiurează” (Osea 9:7).

Era de la sine înțeles că atâta timp cât Mesia avea să fie un prooroc al Domnului, activitatea Lui trebuia să fie legată de o manifestare a Duhului.  Isaia spune:

„Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1).

Mica mărturisește despre sine:

„Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștința dreptății și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, și lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8).

În ceea ce-i privește pe profeții mincinoși, Domnul spune:

„Eu n-am trimis pe proorocii aceștia și totuși ei au alergat; nu le-am vorbit și totuși au proorocit” (Ier. 23:21).

„Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorociri deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor” (Ier. 14:14).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că proorocii biblici veritabili n-au fost oameni care să vorbească de capul lor, ci și-au primit mesajul din partea unui Dumnezeu viu care există. Acesta este adevărul și aceasta este și mărturia clară pe care o face apostolul Petru despre ei:

„Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate să știți că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21).