1. Altar, Jertfe si Preot

Altarul

Numele de altar vine dintr-un derivat al cuvintului latin: “altus” (inalt). Prin altar se intelege orice loc sau constructie situata deasupra nivelului inconjurator si destinata sa gazduiasca aducerea de jertfe sau de tamiie, inchinate unei anumite zeitati.

Forma si dimensiunile altarelor au variat mult de la popor la popor si de la religie la religie. In inchinaciunea evreilor, altarele au fost simple si fara trepte:

“Sa-Mi ridici un altar de pamint, pe care sa-ti aduci arderile-de-tot si jertfele de multumire, oile si boii. In orice loc in care Imi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, si te voi binecuvinta.”

“Daca-Mi vei ridica un altar de piatra, sa nu-l zidesti din pietre cioplite; caci cum iti vei pune dalta in piatra, o vei pingari. Sa nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca sa nu ti se descopere goliciunea inaintea lui” (Exod 20:24-26).

Dupa alungarea din Eden, prima referinta despre cautarea omului de a relua contactul cu Dumnezeu este mentionata in Gen. 4:26: “Atunci au inceput oamenii sa cheme Numele Domnului”.

Altarele au fost parte indispensabila din inchinaciunea catre Dumnezeu.

Noe a zidit un altar imediat dupa ce a parasit corabia in care supravietuise potopului (Gen. 8:20). Avraam a zidit altare la Sihem (Gen.12:7), la Betel (Gen. 12:8) si pe muntele Moria (Gen. 22:9). Isaac a zidit un altar la Beer-Seba (Gen. 26:25). Iacov a inaltat si el un altar la Betel (Gen. 35:7). Moise a zidit un altar la Refidim (Exod. 17:15) si altul la Horeb (Exod 24:4).
Facerea Cortului sau construirea Templului nu a insemnat renuntarea la inchinarea personala prin zidirea de altare. Iosua a inaltat un altar pe muntele Ebal (Iosua 8:30), Ghedeon la Ofra (Jud. 6:24), Samuel la Rama (1 Sam. 7:17), Saul la Micmas (1 Sam. 14:35), Ornan (1 Cron. 21:26), iar profetul Ilie a dres altarul de pe muntele Carmel (1 Regi 18:31-35).

Noul Testament aminteste de 21 de ori despre altar.

In invatatura crestina, inchinaciunea nu se mai face in forme ceremoniale, ci “in Duh si in adevar” (Ioan4:19-24).

Jertfele

Abel si Cain sint primii oameni despre care gasim scris ca au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1-4). Inaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile carora a facut haine pentru Adam si Eva (Gen. 3:21).

Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac si Iacov – au cladit si ei altare pretutindeni pe unde au ajuns si au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7,8; 26:25; 28:18). Noe a adus si el jertfe de multumire dupa potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat varsare de singe, o metoda tipologica folosita de Dumnezeu pentru a-i pregati pe oameni ca sa inteleaga marea jertfa a Domnului Isus.

Biblia mentioneaza citeva tipuri de jertfe. Ele subliniaza insuficienta umana si abundenta de har iertator pe care o gasim la Dumnezeu.

“Arderea de tot” consta in arderea completa a unui animal de parte barbateasca (Lev. 1:1-17). Inainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar singele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completa simboliza dorinta omului de a fi curatit complet de vinovatia sa. Acest tip de jertfa a fost antetipul mortii ispasitoare a lui Christos (2 Cor. 5:21).

Altarul pentru jertfa de tot. “Jertfa de mincare”, descrisa pe larg in Leviticul 2:1-10, era identica in scop cu arderea de tot. Mincarea era adusa la preot, care lua o parte din ea si o ardea in foc, impreuna cu tamiie. Acest tip de jertfa simboliza inchinarea a ceea ce este mai bun in vietuirea omeneasca pentru Dumnezeu (Evrei 10:5-10).

“Jertfa de multumire” (Lev. 3:1-17), era un fel de masa ceremoniala in care mincarea era impartita cu Dumnezeu, cu preotii si chiar cu alti oameni veniti la inchinare. Un animal jertfit de buna voie reprezenta o lauda adusa lui Dumnezeu si o ocazie de a sarbatori prietenia cu ceilalti. Iacov si Laban au participat impreuna la un asemenea ritual cind au definitivat o intelegere (Gen. 31:43-55). Acest tip de jertfa este simbolul “Mesei Domnului”, la care a fost instituit Noul Legamint si vesteste in acelasi timp masa din vesnicie la care vom sta alaturi de Domnul Isus, de Avraam, Isaac si Iacov.

“Jertfa pentru ispasire” (Lev. 4, 5), era practicata atunci cind restituirea sau repararea raului facut nu mai era posibila.

“Jertfa pentru vina” (Lev. 5:14-19), era necesara pentru ofense minore si neintentionate, ca o adaugire la restituirea facuta.

Si Vechiul si Noul Testament ne spun ca jertfele au fost simboluri profetice temporare. Evreii erau invatati astfel ca pentru vinovatia lor trebuia platit ceva. De cele mai multe ori, o alta viata trebuia curmata pe altar. Toate aceste realitati prevesteau “Jertfa cea mare”, oferirea Domnului Isus ca substitut pentru noi in platirea vinovatiei (Evrei 10:1-18). Autorul epistolei catre Evrei Il prezinta pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit sa inlocuiasca sistemul de nesfirsite jertfe, aducindu-Se pe Sine insusi drept jertfa, o singura data, pentru pacat (Evrei 9:11-28).

In lumina harului adus prin Christos, apostolul Pavel nu mai practica aducerea de jertfe mozaice, dar mai foloseste limbajul sacerdotal in sens spiritual, indemnindu-i pe cei credinciosi sa-si aduca “trupurile voastre ca o jerfta vie, placuta lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca” (Rom. 12:1).

Preotia

Dupa ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desavirsit teocratia in Israel prin infiintarea preotiei. Ca functie: preotii au fost reprezentantii lui Dumnezeu printre oameni: “Caci buzele preotului trebuie sa pazeasca stiinta, si din gura lui se asteapta invatatura, pentru ca el este un sol al Dumnezeului ostirilor” (Mal. 2:7).

Intregul Israel trebuia sa fie, in providenta divina, “o imparatie de preoti si un neam sfint” (Exod. 19:5,6; Isaia 61:6).
Autoritatea preotiei se intindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitindu-se si in sfera juridica, sociala si chiar familiala.

Dintre semintiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca semintie preoteasca pe aceea a lui Levi, din care faceau parte si Moise si Aaron. Urmasii lui Aaron au mostenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalti preoti, Marele Preot nu se schimba decit prin moarte. Ca semn distinct, peste imbracamintea preoteasca, Marele preot purta un efod si un pieptar cu douasprezece pietre pretioase, pe care erau inscrise numele celor douasprezece semintii ale lui Israel (Exod 28:15-30).

Intr-un buzunaras al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau “Urim si Tumim” (Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu Isi comunica voia Sa in cazuri speciale.

In afara vegherii asupra celorlalti preoti, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfasura in Ziua Ispasirii. Atunci, el intra in Sfinta Sfintelor si aseza singe pe capacul Chivotului, facind astfel sa fie iertate pacatele poporului din anul care tocmai se incheiase (Exod 30:10).

Dumnezeu le-a interzis Levitilor sa aiba mostenire in Israel. Ei trebuiau intretinuti de popor, din zeciuielile care erau date Domnului. Multimea de leviti si preoti locuiau in cetati raspindite in teritoriile impartite intre celelalte semintii ale lui Israel.
Imparatul David a organizat slujirea preotilor la Templu, prin impartirea lor in 24 de cete preotesti chemate la Templu prin rotatie (1 Regi 24). Imparatii Ezechia si Iosua i-au sustinut pe Marii Preoti din timpul lor in lucrarea de reconstructie a Templului si de reasezare a vietii religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31).

In Noul Testament, Marele Preot era privit ca si “capetenia poporului” (Fapte 23:4-5) si prezida in Sinedriu, cel mai inalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).

Domnul Isus este prezentat in epistola catre Evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra preotiei Aaronice, fiind numit: “Preot in veac, dupa rinduiala lui Melhisedec” (Evrei 5:10). Aceasta este o preotie vesnica. Domnul Isus n-a avut nevoie sa aduca ispasire pentru Sine insusi, pentru ca El n-a avut pacat (Evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie repetata in fiecare an, ci are o valoare vesnica (Evrei 9:12, 26; 10:10, 12).

Noi putem sa ne apropiem acum cu deplina incredere de tronul harului, ca sa capatam ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4:15-16).